Mateevici presimtea venirea Zorilor... Canta desteptarea neamului sau, care, zicea el, fara veste „s-a trezit din somn de moarte ca viteazul din poveste...” Vin clipe cand clepsidra e rasturnata, pentru a masura alt timp. Clipele acestea le-a trait si Mateevici–poetul. Nu exista graiuri provinciale, iata ce-a vrut sa spuna Mateevici. Acest popor de plugari, care iesea de fiecare data cu furci si tapoaie sa-si apere pamantul, anume el a fost de-a lung de secole depozitarul acestei comori infundate in adancuri. Zestre de la stramosi. Comoara sacra. Depozit de comori. Cer de peste tara – limba a noastra. si Mateevici si-a facut datoria. Poetul a cantat limba acestor tarani, limba pe care o vorbea si el, aceasta avere cu care se nascuse si pe care, la randu-i, urma s-o ocroteasca si s-o stearga de „mucegai” si de „slin”. Pentru asta vom rosti mereu cu evlavie numele celuia, care a scris cea mai vibranta oda dedicata limbii, poezie in care se reflecta ca intr-o oglinda framantarile si sperantele noastre de secole, graiul nostru romanesc – „un sirag de piatra rara pe mosie revarsata”.