O proclam pe Diana Popescu zeita transportului in comun din Bucuresti si din imprejurimi. S-ar cuveni, asa stand lucrurile, ca templul ei sa fie in perpetua miscare, cu volan, roti, bare de sustinere si locuri rezervate pentru - cum era pe vremuri? - batrani, femei gravide, persoane cu copii in brate. Ochii de Argus ai Dianei scaneaza non-stop peisajul uman din tramvaiele, autobuzele si troleibuzele capitalei, iar urechile ei capteaza tot ce se aude in jur, in registre care oscileaza intre pisiceala si lehamite, intre elan si suparare, intre imprecatie si rugaminte senzuala. Umor pentru umori - iata doar unul dintre sloganurile cu care circula Diana Popescu pe traseele supraterane ale orasului, coborandu-se uneori (la propriu) si la nivelul metroului. Paginile din Viata are abonament pe toate liniile au dinamismul relatarii la prezent si impestriteala cateodata contrarianta din Aparatori sau Berceni, din Bragadiru sau Unirii. Evantaiul uman care sopocaie, urla, zumzaie, ingana, barfeste, ironizeaza sau recita de la o statie la alta nu-si opreste miscarea ritmica, indiferent de temperatura sau de inghesuiala din vagoane. Diana Popescu nu numai ca face opera de arhivar al comportamentelor, dar isi gaseste vreme si pentru limbi straine pe care e intelept le deprinzi cat mai repede (un exemplu: prichindeza). Cartea ei este un almanah neconventional al calatorilor si al calatoriilor de-a lungul si de-a latul unui furnicar baltat, pe care il adori exact in masura in care-l detesti. - Radu Paraschivescu