Intr-o istorisire tensionata, ce evolueaza ca o numaratoare inversa, Brigitte Giraud incearca sa inteleaga ce a dus la accidentul de motocicleta produs pe 22 iunie 1999, care l-a costat viata pe sotul ei. Douazeci de ani mai tarziu, ea trece in revista evenimentele si analizeaza metodic, pentru ultima oara, intrebarile ramase fara raspuns. In aceasta poveste autobiografica foarte intima, scrisa la persoana intai, autoarea ia in calcul o serie de daca - situatii prin care s-ar fi putut evita accidentul. Hazard, destin, coincidente? Revine asupra zilelor care si-au grabit curgerea intr-un sir de dereglari imprevizibile pana la producerea inevitabilului. Entuziasmat de perspectiva mutarii si grabit sa inceapa lucrarile de renovare, cuplul a uitat cat de periculos e sa traiesti.

Un roman de o fina profunzime care ridica intrebari despre sensul destinului. - Didier Decoin, Presedintele Academiei Goncourt

Sclipitor. - Rolling Stone
 

Debordeaza de emotie la fiecare pagina. - L'Obs
 

Foarte delicat, de o duiosie fara margini. Un roman bulversant. - France Culture
 

Fiecare capitol descrie emotii la limita, zambete abia schitate, clipe de fericire autentica. - Telerama
 

O scrisoare de dragoste catre un barbat tandru si bland, o cautare a intelepciunii si un tablou al vietii cotidiene care seamana cu a fiecaruia dintre noi. - Version Femina

O carte emotionanta. - L'Express
 

Viata la viteza maxima este o carte luminoasa, vibrand de dragoste (...) ca o ultima imbratisare. - Le Monde Des Livres

Traducere din limba franceza de Mihaela Stan.

 

Dupa traversarea asta nebuna, in care caderea ta a antrenat toate modurile de-a cadea. Toate modurile de a te ridica. Toate modurile de a te regasi. Au existat atatea semne, atatea coincidente, atatea intalniri secrete. Viata nemarturisita. A fost senzatia ca te topesti in mine. Ca devin barbat si femeie in acelasi timp. 

Au fost prietenii care au construit un dig, care m-au ajutat sa zugravesc casa. Au existat cartile pe care le-am scris, cuvintele ca niste caramizi pe care trebuia sa le cimentez cu orice pret. Au fost Theo si inventivitatea lui, ideile lui ca sa te readuca la viata, apoi ca sa ne salveze. Si aniversarea aceea, cand am dansat sub privirile celorlalti, cei 40 de ani ai mei. Au fost primele dati, senzatia pericolului care se indeparta, apoi aceasta libertate neasteptata, inspaimantatoare, care ma facea sa-mi asum toate riscurile. A fost betia unei noi iubiri, in ciuda dorului. Dorinta si durerea amestecate, toate aceste contradictii, viata ca in tamburul unei masini de spalat.
Au fost fidelitatea si vinovatia.
Cuvintele mari.
Viata dubla, care pulseaza ca un cantec de Sparks. 

Trebuie sa strang lucrurile din nou in cutii, sa-ti protejez discurile, sa ambalez instrumentele tale muzicale.
Cantecul pasarilor o sa fie acoperit de zgomotul motoarelor. Mereu carburatoare. Buldozerele o sa rada de pe fata pamantului tot ce mai e viu. 

Au trecut 20 de ani si memoria mea e ciuruita. Mi se intampla sa te pierd, te las sa iesi din mine.
Cateodata trebuie sa ma concentrez ca sa-ti reconstitui trasaturile. Nu mi-as fi imaginat in veci asta. Ca sa ajung la toate detaliile. Trebuie sa invoc o scena aparte ca sa-ti intalnesc privirea. Nu ma refer la ochii tai, a caror intensitate de catifea neagra o cunosc pe de rost, ci la privirea ta. Trebuie sa ma concentrez si sa fac sa apara un moment pe care l-am fotografiat mintal, imi amintesc ce mi-am spus atunci: in caz ca. Cred ca toata lumea se joaca de-a asa ceva. Sa fixeze o imagine. In caz ca."