Intr-o zi, l-am intalnit pe scarile Martiriului, care a fost construit de catre Preafericitul imparat Constantin cel Mare; nu putea sa urce pe propriile picioare. Am alergat la el si, dupa ce i-am intins mana, i-am propus sa se sprijine si sa urce treptele. Insa el nu a vrut, zicand:

    - Nu este drept ca eu, care merg sa cer iertare pentru pacatele mele, sa ma sprijin in mainile altcuiva. De aceea, lasa-ma, frate, pentru ca Dumnezeu sa se uite la efortul meu, ca sa ma miluiasca si pe mine din nespusa lui iubire.

    Mergea ascultand cuvintele dumnezeiesti, lipindu-si in adevaratul sens al cuvantului urechea de invatatori, si dupa ce se primea sfanta impartasanie a mesei celei de taina, se intorcea la chilia sa. Era clar ce viata ducea. Fiindca atat de mult dispretuia suferinta pe care o avea, incat credea ca boala facea parte dintr-un alt trup strain, deoarece nadejdea lui la Dumnezeu ridica de pe acesta greutatea bolii.