Am citit târziu nymphette dark99, mult după ce romanul devenise deja un bestseller şi se reeditase, generând, ca şi alte cărţi ale Cristinei Nemerovschi controverse interminabile între cele două tabere: cei care îi salută iniţiativele literare şi cei care o condamnă pentru limbajul licenţios (un argument subţire, din punctul meu de vedere) şi pentru tematica nu foarte cuminte, în care adolescenţii chiar îşi permit (ce impietate?) să facă ce le trece prin cap, la vârsta metamorfozelor.

Ceea ce cred că îi deranjează pe mulţi, în subtext, în ceea ce priveşte multe dintre romanele Cristinei Nemerovschi este faptul că autoarea de la Herg Benet pledează pentru autonomia de gândire şi de comportament şi celebrează alternativa, diferenţa, ceva cu adevărat incomod şi angoasant într-o societate care e departe de a fi desăvârşit traversarea mentalităţii de turmă şi a automatismelor ideologice, prejudiciate de tot felul de clişee, atâţia amar de ani. Desigur, nici nymphette dark 99 şi nici Vicky, nu Victoria nu cred că trebuie absolutizate şi nici demonizate, dar cred în efectul benefic al unei literaturi care trezeşte, care se spală de ipocrizii şi care invită mai ales publicul tânăr la o lectură racordată realităţilor şi provocărilor contemporane. În nymphette dark99 o adolescentă face autostopul pe drumul Braşov Bucureşti pentru a ajunge la petrecerea prietenului ei din capitală. Pe drum, inevitabil, se loveşte de barbarismele româneşti: prost gust, misoginism şi violenţă. Fără panică şi fără dramă, Vicky găseşte soluţii în aceste confruntări atât de inegale, împletind afinităţile punitive, legitima apărare şi o doză de manipulare, pe care unii cititori ar putea-o socoti pervers㠖 ea nu este însă gratuită, psihopată, ci este expresia asumării libertăţii şi a afinităţilor de (auto)cunoaştere.

Vicky, nu Victoria este continuarea romanului nymphette dark99 şi reia povestea protagonistei de 13 ani. După ce Vicky s-a confruntat cu camionagii şi pocăiţi, cu libidinoşi de ocazie, cu boemi aventuroşi şi figuri feminine excentrice, în romanul care poartă numele protagonistei, o umărim pe Vicky într-un moment culminant, anunţat încă de la debutul naraţiunii: fratele ei Tedy a dat foc şcolii şi a dispărut, astfel că Vicky porneşte în căutarea lui. Explicaţiile pentru acest incident, precum şi fragmente din viaţa de zi cu zi a personajului feminin se dezvăluie în forma unui puzzle narativ în care comedia neagră şi suspansul se împletesc în doze potrivite. Vicky este la fel precum o ştim: aventuriera cu bocanci plini de noroi, tinichele la gât, dispreţ faţă de prostie şi superficialitate, care uzează din plin de privilegiul libertăţii de alegere, fie că vorbim de îngheţată, bărbaţi sau orice îi are de oferit prezentul. Imună la planuri elaborate de viitor (nu vrea un viitor calculat în ani, ci un viitor împărţit în sentimente), la rigorile impuse de prejudecăţi, pentru Vicky nimic nu are o limită prestabilită: nici consumul de alcool, nici aventura cu Dev, prietenul ei, Tedy fratele ei şi Radu, profesorul de engleză în acelaşi timp. Înfruntând fără probleme ţicneala din propria familie, atitudinea tiranică a directoarei şi a profesoarelor, expunându-se cu dezinvoltură situaţiilor limită, colindând Vama, împărtăşind cele mai trăznite dar şi sensibile gânduri cu amica ei Coco, Vicky va supravieţui lejer şi nu fără amintiri memorabile unei curse nebune în care nimic nu pare de neatins, nimic nu pare a fi interzis din principiu.

Universul romanului este populat de o categorie familiară, a proştilor şi aroganţilor, a celor care deţin monopoul pe adevăr, bun simţ şi modestie autointitulaţi pedagogi de ocazie (fie că vorbim de ospătăriţe pedante, de moşi care vând cărţi religioase, de tocilari care cred cu naivitate ca totul în viaţă se rezumă la a avea 10 pe linie, la taximetrişti înţelepţiţi peste noapte), de toate vârstele şi toate sexele. În antiteză cu ei e Vicky şi anturajul: Dev, Tedy şi Radu (un profesor nonconformist care ascultă Iron Maiden şi nu vrea decât să-şi facă elevii să privească cu ochii deschişi, să se cunoască mai bine, înainte de a-i înghesui în tipare osificate). Scenele de sex şi abuzuri de tot soiul care traversează romanul sunt fanteziste dar în niciun moment respingătoare, ele sunt doar expresia unei libertăţi de alegere pe care ne e greu să credem că cineva o poate asuma (mai ales în şcoala generală). În fond, despre asta este romanul Cristinei Nemerovschi (căruia nu am să-i reproşez decât lipsa de varietate a preocupărilor protagoniştilor): despre pariul extrem cu libertatea de alegere, despre redefinirea identităţii prin acţiune şi decizii (pe cât de pripite şi de scandaloase ar părea), despre curiozitate, imaginaţie, nonconformism, despre respingerea, revolta împotriva banalităţilor şi a predeterminărilor de orice fel, o satiră acidă la adresa prostiei şi a mediocrilor aroganţi. Avem nevoie încă de lecturi care să celebreze diferenţa, alteritatea, care să pledeze pentru gândire critică şi individuală, iar romanele Cristinei Nemerovschi cred că vin să acopere o absenţă a acestor repere în peisajul literar şi social autohton.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro