„Nicolae Breban este stapanit de – si ajunge sa stapaneasca el insusi – vointa de putere creatoare. Creatia este, dupa Fr. Nietzsche, adevarata vointa de putere. „Cat pot crea – atat exist”, iata relatia definitorie si poate chiar sensul vietii, raliata adanc unei ontologii a artei literare. Scriitorul se teme cel mai mult de insuficienta vointei. Intotdeauna a fost ingrozit de un succes de mana a doua. Un succes a fost faptul ca in Franta i-au fost publicate „romane dificile”, intr-un context literar si istoric defavorabil. (…) Breban traieste cu luciditate abisala un  „vis estetic”. Urmeaza, asadar, si nu contrazice autonomia esteticului. Omul si cultura sunt artificioase, nu naturale. El crede ca, in esenta, literatura nu s-a schimbat niciodata de la Homer incoace.” (Marian Victor Buciu)

„Un romancier pentru o generatie a literaturii. Nici un prozator roman nu a trait, dupa 1960, o evolutie atat de rapida. Succesul fulgerator al lui Nicolae Breban nu poate si nici nu trebuie sa fie judecat independent de momentul 1965 al literaturii tinere. O generatie de povestitori si de poeti avea nevoie de un adevarat romancier pentru a-si consacra, asa cum se cuvine, stralucirea. Nu de un romancier facut prin aglomerarea povestirilor, stralucitor pe fiecare pagina, spectaculos prin fiecare personaj al sau; generatia reclama nu un autor care stie sa povesteasca, ci un scriitor inzestrat cu vocatie de romancier: de adevarat constructor.” (Cornel Ungureanu)