Fragment din cartea "Zaharul in boxa acuzatiilor" de Gary Taubes

"In 1943, industria zaharului a infiintat o noua organizatie nonprofit, Fundatia pentru Cercetarea Zaharului (SRF), pentru a clarifica situatia. Scopul si strategia SRF - „Propunere de program pentru industria trestiei-de-zahar si a sfeclei-de-zahar" - au fost descrise intr-un document intocmit de Ody Lamborn, care era presedintele Bursei de cafea si zahar (Coffee and Sugar Exchange) din New York si avea sa fie primul director executiv al SRF. „Ce se va intampla cand se vor deschide stavilarele la sfarsitul razboiului?" se intreba documentul. „Atunci se va vedea cat de important este sa nu otravesti mintea publicului american impotriva unui aliment nepretuit si aproape indispensabil - zaharul."
Obiectivul SRF era de a educa publicul cu privire la meritele zaharului, finantand in acelasi timp cercetarea care avea sa furnizeze „toate datele cunoscute despre zahar si efectele lui asupra sistemului uman". Printre membrii ei se numarau producatori de zahar, producatori din industria de rafinare, procesatori, iar aceste companii asigurau finantarea necesara de aproximativ un milion de dolari pe an. Telul industriei zaharului, potrivit documentului lui Lamborn, era sa realizeze un model de promovare a produselor sale pe masura strategiilor folosite de grupul California Fruit Growers' Exchange pentru a vinde portocale si suc de portocale - „Cine nu a auzit de portocalele Sunkist?" - si de industriile private ca Heinz si Campbell, ale caror produse devenisera marci nationale. Loiala denumirii sale, Fundatia pentru Cercetarea Zaharului nu avea sa se implice in activitatile discutabile care au dus la inchiderea Institutului Zaharului. Se va axa mai degraba pe singura provocare importanta cu care se confrunta intreaga industrie - „apararea zaharului ca aliment si extinderea pietelor pentru zahar dupa razboi". "