Citesc foarte încet. Parcurg rândurile anevoios, caut alăturări spectaculoase de cuvinte, mă minunez de iscusința autorului de a le combina, citesc cuvânt cu cuvânt, mai degrabă decât frază cu frază, le iau, le mestec, le visez, le dau formă, le trăiesc, apoi de visez

O lectura usoara, placuta si facila, ,,Fairia- o lume indepartata" are personaje pitoresti, o proza incantatoare si un final induiosator si emotionant. Un amestec de genuri, simboluri si idei, fiind SF, fantasy, basm modern, literatura suprarealista cu elemente mitologice

Povești din timpul războiului trecut, despre o creștere într-o lume în care nu există referințe, despre momente traumatice pentru adulți care bântuie constant personajele. Stilul literar m-a făcut să mă gândesc la Llosa în primele sale nuvele

Personajele nu sunt conturate indeajuns. Un anume suspans si curiozitate te fac sa continui sa citesti. Ca si in Strada dughenelor... amintirile, presupunerile se intrepatrund cu prezentul. Cautarea si istoria imaginata se amesteca cu istoria adevarata.

N-am înțeles de ce toata lumea spune că „Pianista” ar descrie o relație sado-masochistă. Care relație? Există undeva o relație? Între cine și cine? În romanul lui Elfriede Jelinek, n-am observat vreo relație între Erika Kohut și așa-zisul ei prieten mai tînăr, Walter Klemmer

Minunată carte, minunată călătorie într-un tărâm de poveste! Și da, poate cu toții purtăm -inconștient sau nu- poveștile șoptite de bunicuți care se "sting mereu prea devreme, așa cum se întâmplă cu multe dintre întâlnirile din această lume, neîntregi și neîncheiate."

Nici nu stiu cum sa incep sa scriu despre cartea asta din care in curand cred ca o sa uit cam tot in afara de scene sporadice si o impresie generala. Nu e o bijuterie literara, e cam banala, dar merge, e rezonabil, cum s-ar zice.

emotia si mai ales ingeniozitatea cu care artistul sam savage a construit personajul firmin ma fac sa consider aceasta carte o capodopera a literaturii contemporane .

O colectie de povestiri interesanta, daca poti trece peste misoginismul autorului care considera ca femeile ar cam trebui sa taca din gura si sa isi vada de treburile lor femeiesti. I-am dat 5 stele nu pentru calitatea povestirilor, ci pentru efortul traducatorilo

Am citit cartea acum ce vreme și îmi amintesc că o împrumutasem de la bibliotecă. Nu m-am uitat la autor și sincer nici când am făcut-o nu mi-am amintit că autoarea este cea care a scris Fata cu cercel de perlă, o carte care mie mi-a plăcut foarte mult.

Nu a fost cea mai bună carte sau cea mai amuzantă, dar a fost amuzantă ici-colo. Un aristocrat care nu-și dă seama că e încurcă-lume încurcă lumea și majordomul lui, mai deștept, o descurcă. O poveste simpluță, dar relaxantă. Romanul cred că e ilustrativ pentru „it was ok”.

Totul ar fi fost perfect în romanul ăsta, de n-ar fi fost “politichia”, inserturile politizate. Makine strunește o patimă cât se poate de “estică” a scrisului și a mărturisirii cu ajutorul unei impecabile stilistici de cea mai “franțuzită” sorginte.

Incep sa banuiesc o anume influenta pe care clima o are asupra anumitor autori. Cred ca evidentiaza cu multa finete anumite trasaturi ale societatii in care traim

Interogarea lui Makine despre exil, moarte și autoritate nu se referă la răspunsuri sau explicații. Am fost cu totul absorbită de ambientul îndepărtat, relația de dragoste condamnată, căutarea disperată a avionului naufragiat și revelațiile vitale ale lui Makine ale rolului literaturii.

Un limbaj frumos, foarte adept în a transmite emoții complexe despre o experiență îngrozitoare.recomand. exceptionala

Mi-a plăcut foarte mult. O lectură care m-a atras încă de la prima pagină și care m-a purtat cu multă curiozitate până la ultimă pagină. Pot să spun că a devenit una din cărțile mele favorite.

Un romanel dragut, care insa te pune pe ganduri. Trebuie sa intelegi esenta lui, asa cum o face chiar Mary. Pana la urma, mintea umana se dovedeste a fi cel mai mare labirint.

Herzog este unul dintre cele mai durabile personaje ale lui Bellow și aceasta este una dintre cele mai bune cărți ale sale. Când nu i-am înșelat viața, scrisorile sale către oameni reale, moarte și imaginare m-au ținut să râd tot timpul. Mi-a plăcut cum în ciuda tuturor, există un sentiment de exuberanță în ceea ce privește viața.

Încă de la început, autorul îi atribuie personajului eponim o aură de ambiguitate. Ea nu se dezambiguizează decât vag, în ultimele pagini. Despre Daisy Miller pot afirma că este un fel de exponent al clasei, în corelaţie cu epoca în care acţiunea este plasată. Mi-a plăcut.

O interesantă viziune asupra capacității oamenilor de a vedea în mod diferit evenimente trăite în comun și asupra capacității unora de a modifica imaginile din memorie după propriul caracter și după propriul mod de gândire.

Un roman ciudat, intens și crud. Cred că poate fi mai bine înțeles de iubitorii literaturii și istoriei moderne japoneze. Amestecul de viață privată, trăiri adolescentine, occidentalism prost înțeles (liberalism mai bine zis) și implicare politică extremă

Citind-o, mi-am imbogatit cu 100% cunostintele despre istoria statelor balcanice. Nu stiam mare lucru despre razboiul ( cuasi vesnic )intre Croatia, Bosnia, Serbia. Trista dar foarte frumoasa.

Sufletul meu se bucură enorm de fiecare dată când dă peste o astfel de carte! Ce pot să spun... a fost un roman minunat! Tratează aspecte istorice, culturale, sociale, politice, și totul de-a lungul secolelor. Mă va impresiona mereu cercetarea extinsă pe care a făcut-o Gerald

Amandoua povestile au fost interesante dar nu mi-a placut stilul de scris. Autoarea a vrut sa poarte un dialog cu cititorul, prin urmare incearca sa-l atraga in poveste cu intrebari puse direct. Intrebarile insa intrerup firul povestii si devin enervante.

O poveste despre regăsire, comunicare, încăpățânare, eșecuri și vise împlinite, relatată simplu, dar în același timp profund, de licențiatul în literatură engleză (și nu doar actorul) David Duchovny. De apreciat ,,drumul” firului narativ, precum și stilul (auto)ironic în care sunt construire personajele. Totodată, referințele culturale americane nu fac decât să completeze povestea și deschis noi porți ale curiozității cititorului. ,,Scriitorul nu va face niciodată să se întâmple ceva în lume. De fapt, actul scrierii poate fi în sine recunoașterea finală a faptului că în realitate ești neputincios. Rahat, asta chiar ar fi nasol” (p. 16, ediția în limba română).

romanul cuprinde trei povestiri care de fapt sunt legate intre ele. Prima poveste ne prezinta calatoria tanarului Tomas în munții înalți ai Portugaliei, în localitatea Tuizelo. Tomás își găsește un nou scop în viață odată cu descoperirea unui jurnal vechi .

Fiecare poveste are ceva scârbos, mizer sau deplasat. Este de apreciat imaginația atât de bogată în direcția asta, dar majoritatea scrierilor par forțate, intenționat exagerate doar pentru a șoca.

Nu se poate să-i dau șase stele? Chiar nu? Să iau de la alte cărți și să-i dau ăsteia? Să mă răzgândesc în privința tuturor celorlalte cărți cu cinci stele de anul ăsta acum că am citit-o pe asta? Pentru mine a fost cartea perfectă.

Este o colecție de povestiri, iar în fiecare dintre ele acțiunea și atmosfera au puternice aere comuniste și usor înapoiate, așa cum erau mai toate țările est-europene. Într-un cadru similar cu "Pisica alba, pisica neagră", Kusturica reușește să redea excelente tablouri reale.

Primul gand pe care l-am avut dupa ce am terminat de citit cartea (adica acum cateva minute) a fost la asemanarea cu "Imparatul mustelor" de Golding. La faptul ca raul este langa noi si ca se poate naste din nimic. La instincte. La animalitatea omului.

O carte pur şi simplu demenţial de bună! M-au fascinat aventurile lui Gesar, precum şi toate paralele (pe care le-am văzut eu, şi nu pe care a vrut autorul să le evidenţieze în mod special) cu creştinismul. O carte care poate fi citită cu mare plăcere la mai multe niveluri.

Aceasta carte , sincer m a impresionat , în sensul că nu m am asteptat sa fie atat de bine structurată. Puțin ironică , drama clar nu a lipsit . O dramă pe care o poti înghiții mai usor . Si asta ma cucerit la ea. Povestea putea fi si mai bine scrisă, si la fel si limbajul

O carte extraordinară! O poveste de dragoste atât de candidă și de poetică, încât autoarea a devenit preferata mea! "Ce simt? Nimic, cred, doar o șoaptă călduță a buzelor, ultima rază e criptată. Fragilă mitomanie a oricărei vieți care se îngroapă. Cuvintele tac, răsturnate.

anul asta a fost anul poeziei. am citit mai mult de 10 volume de poezie si cred ca vor mai urma inca vreo 6-7. referitor la Torcatoarea de vise: o proza poetica interesanta, dar nu deosebita. mi-au placut unele pasaje, dar nu neaparat prin stil sau structura sau idee,.

Deși oricum sunt înclinat să-mi placă romanele beat, acesta mi-a rămas rău, pentru că este onorabilă reînnoire în responsabilitate. Amintirile continue ale lui Ali că alege această cale sunt conștiente de sine și aduc modernitatea la un roman care altfel ar putea fi prea mult pe drum pentru cea de-a 21-a.

O citire ușoară și plăcută, după cum merge stilul, dar o carte dură, despre începuturile războiului civil spaniol. Este o poveste de trădare, brutalitate, amoralitate și nu face o parte mai bună decât cealaltă; deși aflăm mai multe despre depravarea conducătorilor.

Finanțatorul din Manhattan, Mark Breakstone, are destul de mult succes la slujba sa, dar pare destinat să nu ajungă niciodată la eșalonul de vârf. Cu toate acestea, atunci când este prezentat de către prieteni lui Karen, ea vede un potențial suficient pentru a arunca în lotul ei și în curând sunt căsătoriți și trăiesc

"Viata nu e un film porno!", spune protagonista, catre finalul cartii. De acord, dar nu e nici un basm cu zane. Mi-a placut mult cartea. M-a dezamagit mult finalul. Sa bagi un happy end fortat, care contrazice cam tot ce s-a intamplat inainte, mi se pare....jignitor. Jignitor

Pe cand eram orfani" urmareste firul vietii a 3 personaje: Christopher Banks, Sarah Hemmings si Jennifer, fetita adoptata de Christopher. Actiunea se intinde pe parcursul a 7 ani, timp in care tot ce face Christopher este strans legat de disparitia parintilor sai..

Prima mea interacțiune cu Tracy Chevalier, voua nu vi se pare ciudat când stilul de scriere al unui autor se contopește cu firea personajului? Dar totuși, o carte buna, de la pagina 100 am citit o cu o oprire doar pentru somn. E genul meu. Recomand.

O lungă lălăială despre un scriitor ratat, gay, care pentru a nu se duce la nunta fostului său iubit face o călătorie prin lume. Doar câteva momente mai amuzante sau poetice salvează plictiseala asta de carte. Tot romanul Less se plânge că va face în curând 50 se ani.

Cel mai mare merit al acestei cărți? Este o mare reprezentare a încurcăturii agitate a acestei lumi cu atât de mulți oameni pe fugă și cu violența terorismului islamic . În același timp, este și slăbiciunea ei, deoarece impresia sumbră a zilelor noastre devine un pic obositoare. Chiar se simte.

O întoarcere foarte binevenită pentru una dintre cele mai mari creații literare ale lui Irvine Welsh , psihoticul Frank „Franco” Begbie. Mă îndoiesc că cineva ar putea să ghicească ce i s-a întâmplat lui Frank de când l-am întâlnit ultima dată: Begbie, acum cunoscută sub numele de Jim Francis, este de vârstă mijlocie.

Acest roman conține atât de mult dor, tristețe, deznădejde și hilaritate epuizată - aruncând distracție la neputința omului în mâinile lui Satana și Moarte însoțite de Îngeri - încât am putea fi iertați pentru că ne-am imaginat o memorie.

O lectură deprimantă, dar pe care nu o poți lăsa din mână. E ca atunci când tii un obiect fierbinte pe încheietura mâinii și vrei sa vezi cât de mult poți suporta durerea. Căci in cartea astea, totul este despre durere, dezamagire și lupta pentru supraviețuire.

Nouă povești, nouă amintiri ale oamenilor care au cunoscut-o pe ea, femeia misterioasă care nu știe ce vrea de la viață, dar știe că vrea să fie independentă și să poată spune mereu ce gândește. Nu m-am întrebat de ce toți sunt fascinați de ea .

Claudio Bianchi este un italian rural care și-a părăsit calea pentru a-și asigura singurătatea. El stă la pământ cu câinele și capra, iar contactul său social este adesea limitat la poștașul care renunță la reclamele de gunoi. Dar apoi, într-o zi, un unicorn apare pe pământul său.

În carte se vorbește despre viața unui pictor japonez bătrân în primii ani de după război, despre bătrânul Masuji Ono. Ono se confruntă cu noile tendințe de după război, cu mentalitatea tinerilor, mai ales ale celor două fiice rămase (soția și feciorul sunt decedați).

Cu personaje schițate rigid doar pentru a stoarce emoție, pare scris de scenariștii serialelor lacrimogene. Nu este nici o introducere bună pentru situația din Coreea de Nord, unele aspecte fiind menționate și lăsate neexplicate (ședințele de auto-critică, de exemplu).

Pe Tracy Chevalier am descoperit-o cu romanul Fata cu cercel de perlă și îmi place stilul ei. Aveam de multă vreme pe listă și Ultima fugară, mai ales pentru că are ca temă centrală sclavismul din America. Mi-a plăcut romanul, deși parcă i-a lipsit ceva.

Cartea asta m-a surprins de două ori. Mai întâi, pentru că, fiind vorba de David Grossman, mă așteptam să-mi placă, dar începutul mă convingea cu greu. Apoi, pentru că la un moment dat am descoperit că nu mai pot s-o las din mână, curioasă să văd și continuarea poveștii.

Critica germană a fost necruțătoare cu acest roman. Cineva a comentat sarcastic: „Er [der Roman] ist ein schönes Exempel ultraleichter Literatur”. Nu mai e nevoie să traduc propoziția. Nici un critic literar n-a apreciat cartea lui Schlink .

S-o asculți e și mai bine.. mie mi a placut , cu toate ca nu se compara cu celelalte carti scrise de autor. Atil simplu, si in acelasi timp patrunzator. Recomand tuturot.. un roman fara varsta.

O lectură ușoară și plăcută, formată din câteva povestiri simple, dar care vorbesc limpede despre misterul și efemeritate vieții. Preferata mea a fost Crampe, iar despre Clipe pot spune că sunt nedumerită, aveau sau nu unitatea toate acele "clipe"?

Uriașul îngropat este o metaforă pentru tot ce poate fi mai rău și mai întunecat în conștiința umană. Ishiguro se joacă efectiv cu evenimentele istorice și unele din personajele emblematice ale Angliei medievale, fără a transforma romanul într-unul istoric.

Citind literatură care nu este scrisă pentru ochii tăi este greu ca un om alb. Multe dintre narațiunile pe care le-am întâlnit în viața mea, de la cărți la filme până la reclame până la mitologii culturale, au fost dezvoltate pentru ca eu să mănânc și să mă bucur cu o ușurință remarcabilă.

O carte splendidă! O poveste relatată de David Grossman cu onestitate, chiar dacă realitatea israeliană expusă este una brutală, chiar dureroasă! Lectura acestei cărți este asemenea unui carusel al emoțiilor în care tronează mai ales suspansul, dar și duioșia!

O poveste despre o femeie căreia îi este imposibil să se adapteze societății contemporane, mai ales celei japoneze. Ajunsă la 36 de ani, fără să fi trăit vreo relație de dragoste, lucrând cu jumătate de normă de mai bine de 18 ani într-un minimarket cu orar nonstop.

O experienta atipica. Senzația pe care a creat-o romanul este a unei piese de teatru in care toate evenimentele istorice sunt un decor, iar adevarata acțiunea este realizată de un triunghi umano-artificial. Tematica si ideea romanului este una de-a dreptul originala .

A spune că această carte este îngrozitoare este o subestimare. El folosește în mod incorect cuvinte fanteziste, în încercarea de a suna inteligent și de cultură, dar sună ca un bot AI care încearcă să folosească limbajul, legând împreună cuvinte aleatorii dintr-un tezaur din context.

Dimineți în Jenin spune povestea mai multor generații de palestinieni, pe care războiul cu Israelul îi transformă în refugiați. E o poveste tragică, ce expune alt adevăr decât cel pe care îl vedem sau auzim la televizor pentru că, nu-i așa, orice poveste are mai multe fețe.

Ma bucur ca am gasit aceasta carte, sau, daca preferati, ca aceasta carte m-a gasit pe mine, pentru ca mi-a atras atentia asupra faptului ca si povestirile pot fi foarte interesante si pot dezvalui personaje complexe.

Păi, așa deci. E o carte în care nu se întâmplă mare lucru. Domnul Nakano are o prăvălie de mărunțișuri, doi angajați, o soră, o nevastă pe care n-o vedem și (cel puțin) o amantă. Și un tic verbal: „Păi, așa deci,” cu care își începe deseori discuțiile.

Umbra vantului" este un roman ce te poarta cu pasi alerti prin Barcelona secolelor 19 si 20. Este scris intr-o maniera specifica lui Zafón, plina de momente care te fac sa vrei din ce in ce mai mult, alaturi de pasaje ce contin descrieri, care te fac sa te imaginezi acolo.

Acest lucru arată cât de departe a coborât Fitzgerald ... a lui este o poveste cu talent irosit ... DAR (și pe asta îmi place să mă concentrez) este și o poveste despre cum a început o ascensiune lentă și dureroasă ... El și-a dat seama cât de mult a căzut și a decis să facă urcarea lungă și grea înapoi ... Păcat că inima i-a dat pur și simplu ... Dacă ar fi trăit mai mult, ar fi fost interesant să văd ce produce. ..

Noul normal Au rămas foarte puține povești privilegiate; toate au devenit un joc corect pentru deconstrucție și demitere. Poveștile religioase s-au autodistrugut prin pretențiile lor prea mature de fapt. Poveștile politice s-au rezolvat singure într-o singură poveste.

Christina Butcher este asistenta personală a THE Mina Appleton. Alături de asta vin și așteptări ridicate. Loialitate completă. Fără alunecări. Christina este în această poziție de mai bine de douăzeci de ani, iar ea a ajuns la o știință.

Între iubire și inimă legătura e veche. În secolul VII î.e.n., Sappho a scris: „Iubirea mi-a cutremurat inima / Ca vîntul ce șuieră pe munte și scutură stejarii” (p.15). Tot în Antichitate găsim ideea că iubirea se trezește în cutare nefericit de îndată ce Eros îi trimite o săgeată fatală drept în inimă (p.17). Săgeata e ca o flacără subțire, trece prin ochi și se înfige negreșit în cord. Pentru totdeauna.

E uimitor ce pârghii se pot ascunde în spatele minţii umane şi cum se poate agăţa aceasta de orice nimic pentru a-şi păstra bruma de luciditate. Instinctele de conservare se pun uneori în funcţiune fără a ne avertiza în vreun fel de urmări.

Nu pot să explic de ce îmi place Ismail Kadare, poate proza îmbibată cu nostalgie sau influența trecutului... Ne întoarcem în timp, în anii 1300. Un călugăr relatează detaliile înfricoșătoare ale modului în care a fost construit podul. Contextul politic era tulbure.

Sete de iubire este un roman cutremurător despre dragoste și nepăsare, despre puterea necruțătoare a geloziei, despre dorință și respingere, pe scurt despre o femeie care dorește totul și nu poate ierta nici când i se oferă o parte din lucrul la care râvnește

Am cumpărat această carte doar dintr-un capriciu, fără așteptari. Mi-au plăcut cele mai multe povești, în special primele trei - am simțit că acestea sunt cele mai puternice și cele mai de impact. Nu-i pot da mai mult de 3,5 stele pentru că scrierea nu este perfectă.

Fără îndoială, este cea mai citită carte a lui Orhan Pamuk, însă voi fi foarte sinceră când voi spune că nu am găsit-o prea inovativă în ce privește construcția narativă. Cu toate acestea, nu am cum să nu recunosc genialitatea de uriaş povestitor a lui Pamuk.

Despre „Mă numesc Roșu” n-ar fi prea multe de spus. Toată lumea a citit-o. Este o carte importantă. Evocă un univers interesant. O lume închisă, de stereotipuri și cutume străvechi, leneșă, obligată brusc să se deschidă și să țină seama de obiceiurile apusene

Fundalul istoric este foarte interesant si probabil foarte bine documentat dar restul, povestea si scriitura lui SSM sunt slăbuțe. Nu te solicită intelectual, e ca o carte usoara de vacanță. În plus, chiar m-a facut sa ma gandesc repetat la Winnetou.

Cartea are in prim-plan o fata pe nume Gwendolyn Shepherd, de 16 ani, care descopera ca e o calatoare in timp. Familia ei stie deja de aceste gene: stra-stra-strabunici de-ai lui Gwen fusesera la randul lor calatori in timp.

Aceasta este o adaptare strălucitoare a poveștii clasice a detectivului lui Arthur Conan Doyle. A fost un favorit al minelor de când am citit originalul și cred că adăugarea de ilustrații a făcut ca acest lucru să fie un mod foarte distractiv și accesibil de a se bucura de poveștile pentru cititorii mai tineri.

Nu este o carte rea, sincer mi s.a parut ca e ft potrivita pentru iubitorii de cai, calarie si tot ce tine se ei. Este povestea lui Jody copilul al carui ponei I.a murit, dar care in sfarsit ajunge sa aiba un manz. Pentru a.l avea pe el, a trebuit sa sacrifice iapa.

O carte politista. Autorul se pare ca scrie bine, asa zice lumea si premiile norvegiene. Multe pasaje plicticoase, citeva capitole chiar captivante. Per ansamblu acceptabil parcursul cartii. Destul de greu, din nou, pentru mine, numele personajelor... Sa le tin minte.

Unele povestiri din aceasta carte mi-au trezit adevărate momente de fericire, recunoștință, apreciere, înțelegere si compasiune.

O colecție de povestiri despre iubire, iubire și iubire, dar acea iubire de pe urma căreia poți scoate bani, cea pe care o caută oamenii în cărțile de dezvoltare personală sau pe la conferințele celor ca Hansen și Canfield. M-au făcut să râd.

Sclavia e marea povară a Americii și obsesia unora dintre cei mai buni scriitori ai ei. Cât de apăsătoare este, se vede zilele astea, când străzile sunt inundate de isterie. În Sud ea a țesut deopotrivă povești și tragedii, iar Faulkner e naratorul lor de geniu.

Unele dintre povești au provocat o forfotă în gât, altele le-am citit doar peste tot. Starea de spirit și tonul vocii variază enorm, la fel ca personajele. La final, însă, poveștile bune nu sunt amintite suficient.

M-a bucurat de modul în care autorul a recreat atmosfera „regală” din secolul al XVIII-lea și a analizat modul în care Napoleon a experimentat diferitele tipuri de iubire (dragoste pasională pentru Joséphine de Beauharnais, care în cele din urmă a dispărut și s-a transformat în afecțiune, dragoste conjugală pentru Marie-Louise sau aventuri simple împreună cu diverse femei de la curtea regală), sentimente care nu i-au depășit niciodată dragostea pentru „stăpâna sa eternă”, așa cum mulți au declarat: Puterea

O carte construită logic și care este foarte ușor de citit. Autoarea face o descriere foarte bună a contextului politic, social și economic din Viena de la sfârșitul primului război mondial și până la venirea germanilor în oraș.

Întâmplarea a făcut să aleg această carte din bibliotecă şi ce alegere minunată am făcut! Mi-a plăcut tare mult, chiar dacă este simplă şi vorbeşte despre viața unui copil. Au fost relatate atâtea lucruri impresionante şi nu numai în poveştile lunare ale învățătorului, ci şi în viața colegilor lui Enrico.

Chiar dacă se mai putea lucra un pic la poveste, Fata cu un ceas în loc de inimă eseu o carte care chiar mi-a plăcut și pe care le recomand. Nu este cel mai bun thriller, dar nici nu cred că este unul slab, se situează undeva între, nici foarte bun, însă nici foarte rău.

O continuare a seriei minunata, intensa, multă acțiune si suspans, plus o poveste de dragoste emoționantă!

L-am IUBIT pe Duncan , îi plăcea să râdă cu Sabrina ... iar Sabrina îl putea face să râdă cu suflet. Un erou căruia îi place să râdă și să nu fie mereu serios și ALPHA tot timpul , ce schimbare revigorantă! Duncan trebuie să se căsătorească , bunicul său scoțian vrea ca el să aleagă pe cineva GORGEOS ... Bunicul său englez vrea doar ca el să aleagă ... și să obțină niște moștenitori. Duncan este un pic șocat, având doar 21 de ani și nimeni nu i-a spus că va moșteni titlul englezesc. De asemenea, este enervat. Imediat după sosirea sa în Anglia, el se supara. Acolo el o întâlnește pe Sabrina ... ea îi ușurează cumpătul și îl face să râdă. Nu-i stie numele. Micul ei secret este că există un scandal în trecutul ei. Un sortiment de rude s-au omorât singure sau nu ... dar se pare că s-au omorât singure, ceea ce este suficient pentru a face un, năprasnic, SCANDAL . Sabrina a fost introdusă în societate de fiica unei prietene a mătușii sale. Ophelia este HORRIBLE ... ea este dincolo de FRUMOS ... dar este însuflețită, plină de gelozie, geloasă și o persoană care se ascunde în toată lumea. Dar este atât de draguta. Ophelia face viața mizerabilă tutror. Duncan și Sabrina în fruntea listei. Următoarea carte din această serie este despre Ophelia ... va fi interesant să văd dacă JL mă poate face să Îmi place LUA .... pentru că acum trebuie să fie aruncată în fundul unui puț adânc ... !!!

Am fost dintotdeauna creativă. De când mă știu am fost un fel de outsider. Cartea aceasta m-a surprins complet. Îți arată de ce e bine sa fii creativ și îți mai demonstrează și ca ești unic.

O poveste frumoasa si intriganta de dragoste care m-a surprins placut. Dialogurile savuroase, personalitatea personajelor, sinceritatea debordanta si intrigile m-au determinat sa citesc cartea rapid.

4.5, de fapt. În cartea asta nimic nu e ce pare a fi, este unul din acele romane cu twist final care schimbă totul. Poate o să bănuiți câte ceva, dar tot vă va surprinde. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, dialogurile sunt ceva de visul oricărui autor care-și pune personajele să vorbească. Pur și simplu curg natural vorbele. De asemenea, stilul este un plus. Simplu, concis, pe alocuri amuzant, fraze limpezi și curate. Cred că și traducerea e una bună, prea bine curge textul. Recomand!

Senzatia pe care am avut-o cand am deschis pentru prima data cartea a fost unica.Mi-am adus aminte instant de o carte pe care am adorat-o in copilarie,chiar inainte ca eu sa invat sa citesc

Mi-a placut, dar nu chiar asa de mult cum m-am asteptat. Dar ceea ce ucide pur si simplu placerea lecturii sunt notele de subsol cu care cititorii sunt asasinati.

Mă tot uit după cartea asta de mai bine de un an, cred, și am fost încântată când am găsit-o pe Libris la jumătate de preț. Cum puteam să zic nu? Dacă mi-a plăcut sau nu... vedeți voi în continuare. Jem este o fată de cincisprezece ani care are un secret.

O carte care m-a cucerit, dincolo de o lectura a fantasticului, a magiei si unei lumi speciale, e una a rasismului, a discriminării si a tuturor sentimentelor.

M-a lăsat fără cuvinte clipa când Ham, pierzând obiectul iubirii sale, își sacrifică viața în încercarea de a salva tocmai persoana care i l-a furat. Mi s-a părut straniu faptul că tot insista asupra celui „tânăr cu părul inelat” și toate acestea fiindcă era acel fost coleg de școală care la început l-a înspăimântat pe David, citindu-i numele scrijelit pe uși, părând mai însemnat decât ceilalți și devenind apoi un om atât de îndrăgit de el.

Povestea lui David Copperfield mi-a ajuns la inimă și, după atâtea întâmplări, am închis cartea cu un surâs pe buze. Ce carte impresionantă, plină de personaje care mai de care mai diferite, mai amuzante sau mai respingătoare, care folosesc ticuri verbale (precum „mi-s o făptură orfană și oropsită” de către missis Gummindge, ori cât de „nensemnat” este nesuferitul de Uriah Heep) și care apar în diferite ipostaze de-a lungul timpului.

Încă de la primele pagini mi-am dat seama că nu am multe idei în comun cu autorul, dar ajută să citești și o altfel de părere. O să fiu „din popor” și o să spun ce simt: am avut senzația că Bruno Bettelheim caută să apere un model învechit față de care e atașat.

Din nou despre contrastul dintre civilizație și „sălbăticie”, dintre coloniști și indigeni, dintre cunoașterea și respectarea naturii, pe de o parte, și cruzimea și prostia albilor colonizatori, pe de altă parte. O carte care mi-a adus aminte de Săgeata lui Dumnezeu.

. Nu are foarte multe personaje si cele pozitive ca si cele negative caracterizandu-se prin deosebita lor inteligenta ceea ce face lectura interesanta si de loc obositoare. Este o poveste profund umana despre oameni loviti de viata in mod nemeritat si care fac fata cu mult curaj tuturor provocarilor reusind nu numai sa scape de intamplari periculoase dar sa se si descopere pe ei insisi.

O carte foarte bună care descrie în mod simplu și detaliat cum era pe vremea comunismului din perspectiva unei bătrâne obișnuite. Ea vorbește despre cozi, sărăcie, lipsa libertății de exprimare, teama față de dictator și avantajele membrilor partidului comunist.

O carte cu gust dulce-acrișor. M-am amuzat teribil căci este "povestită" savuros, dar mă simt recunoscătoare cumva pentru faptul că m-am născut mai târziu. Da, oamenii erau mai simpli, dar nu prea aveau alternative. Legau prietenii la cozile din fața alimentarei.

Primul roman polițist al Agathei Christie. Aceeași atmosferă interesantă a anilor 20-30, pe de o parte relaxantă și ferită de influența tehnologică, pe de altă parte misterioasă și tensionată când vine vorba de săvârșirea unui act de tipul crimei.

Ideea romanului pare slabuta, dar executia este ok. Doar ok. Totodata, nu as incadra romanul ca thriller psihologic. Daca un psiholog este personajul principal si sunt cateva deductii psihologice asta nu face cartea un roman psihologic.

Eu am mai citit de la Kate Morton “Casa de la Riverton” si desi am abandonat-o in primavara anului 2018, anul urmator, tot in primavara am reinceput sa o citesc si am si terminat-o. Nu mi se paruse grea, da, erau multe detalii, dar pot sa zic ca a fost o lectura captivanta.

Ma așteptăm să fie mult mult mai interesanta, dar oricum mi-a plăcut ca are foarte multe metafore.

5 stele pe deplin meritate. o carte completa si complexa. o meditatie asupra trecutului, asupra identitatii nationale, asupra familiei. realism magic, saga de familie, cartea asta are de toate. Elif Shafak scrie nemaipomenit,

Suficient de explicit,pe alocuri usor caustic. Nu stiu cum poti reda, descrie, imbecilitatea ,mai exact reprezentatii ei ereditari , fara ca sa recurgi la intelegerea motivului actiunilor acestor reprezentanti ai "clasei" , dar uite ca cel putin matematic s-a reusit.

Nu stiu cand am terminat aceasta carte. Rasturnarile de situatie au fost de-a dreptul uimitoare. Modelul alert de scriere m-a tinut in priza pe intregul parcurs al cartii si nu am avut habar cand am ajuns de la pagina 100 la pagina 300.

Această poveste a fost interesantă, dar celelalte două din "The Demigod Files" au fost mai bune. Toată faza cu Bob a fost atât de amuzantă și ideea de a aduce copii Celor Trei pentru a lupta într-un quest împreună a fost formidabilă. Povestea a fost amuzantă ca toate cărțile lui Rick Riordan, dar cred că a fost prea simplă. Oricum, de asemenea, mi-a plăcut că dna O'Leary a fost văzută ca un pudel, serios un pudel OMG!

Pot spune că a fost printre preferatele mele sau chiar preferata mea din serie de până acum. Dacă nu aș fi citit the Lost Here i-aș fi dat 4-4.5 steluțe, dar fiind în cunoștință de cauză îi acord 5

5 steluţe strălucitoare! După cum am spus, abea aşteptam să citesc următoarele cărţi din această serie, o zi după ce am terminat volumul 1 am început-o pe aceasta, această carte este mult mai subţire decât prima. În volumul 2 al acestei serii, aflăm că Grover a fost răpit de un ciclop, iar Percy în fiecare seară află ce se întâmplă cu cel mai bun prieten al lui prin vise, iar tabăra este intr-un mare pericol! Percy şi prietena lui, Annabeth, pleacă într-o aventură pentru a-l salva pe Grover şi tabăra împreună cu noul frate a lui Percy. Da, aţi citit bine, noul lui frate! O carte fascinantă care ne poartă într-o aventură fascinantă pe mare. Prietenii se leagă, personaje apar şi momente fericite şi triste sunt scrise.

Cea mai buna carte citita de mine in acest an, pana acum. O voi mai citi o data dupa ce se vor mai sedimenta informatiile primite la prima citire

O dezamăgire după Metro 2033, față de care e mult mai simplistă, mai puțin originală și mai lipsită de atmosferă. Pe de altă parte e foarte alertă, plină de acțiune și se citește foarte rapid, fără a plictisi. Nemulțumirea mea personală ține și de dozele de misticism, care pe mine mă scot din imersiune, dar asta e o chestie de gust la fiecare.

" Tragedie în trei acte" al binecunoscutei autoare de romane polițiste Agatha Christie a apărut la editura RAO în seria " Poirot" in anul 2011. Editura RAO a dedicat îndrăgitei autoare mai multe serii de carti de-a lungul anilor, toate extrem de binevenite pentru pasionații genului dar și ai autoarei în sine ca să nu mai vorbim de binecunoscutele sale personaje care trăiesc de acum propria lor viață dincolo de voința celei care le-a creat. Multă lume știe cine este Hercule Poirot dar sunt destui care nu fac legătura între personaj și autoare! Ce poate fi mai copleșitor pentru creația literară? " Dramă în trei acte este ca să spun așa o creație d ematuritate romanul fiind publicat prima dată în anul 1934. Mere m-am întrebat cum percepeau cei de atunci acțiunea și personajele care erau direct legate de viața lor din acel moment? cred ca mult diferit de noi cei din alt secol deja care vedem o poveste interesantă și cuceritoare dar leagată de o realitate care nu mai este și de aceea partea moralizatoare intrinsecă este cu caracter mult mai general. Romanul este foarte frumos construit exact ca o piesă de teatru în trei acte și cuprinsul cărții chiar așa ne prezintă capitolele ca părți ale celor trei acte iar personajele sut și ele prezentate ca cele ale unei lucrări dramatice puse în scenă așa că personajul principal nu face parte din ațiune, sir Charles Cartwright având rolul de regizor. Și după ce ceitești cartea îți dai seama că această distribuire a rolurilor nu este de loc un act gratuit al Agathei Christie, din contra, recitind distribuția după finalul cărții trăiești o anume satisfacție a cititorului care măcar o secundă a fost la fel de inteligent ca autoarea. Romanul debutează în primul act cu o mică petrecere cu masă precendată de cocteiluri la casa de la țară a celebrului actor de 54 de ani, Charles Cartwright, acum retras deja de sub luminile rampei. Invitați sunt din nefericire 13 după cum îi atrage atentți competenta și devotata sa secretară și om bun la toate, domnișoara Milray, care se oferă să fie ea cea de a 14-a persoană la masă. Invitații sunt prieteni ca domnul Satterthwaite și celebrul doctor Barholomew Strange, dnele Angela Sutcliffe și Cynthia Dacres cu soțul sau pur și simplu vecini ca reverendul Babbington cu soția și lady Mary Lytton Gore cu fiica sa Hermione, poreclită Egg

Mi-ar fi placut ca Ben Jelloun sa fie mai constant de-a lungul cartii - subiect de amploare, cu numeroase mize, sociale si estetice. Romanul serveste si drept manifest impotriva rasismului si a urii, pe langa conturarea unui Maroc care strabate, in ritmul lumii, deceniile. 3,7/5

Dacă n-ar fi toate episoadele de căzut-în-genunchi-fără-niciun-motiv, cartea asta ar fi fost o lectură ușoară, de vară, despre un Joc menit să schimbe destine. Dar în schimb, am avut parte de o serie de momente cu și despre dumnezeu absolut ridicole, care mă sustrăgeau imediat din acțiune. Dacă sunteți fani de Christian fiction, e posibil să vă placă - stilul e ușor, personajele se dezvoltă natural, povestea în sine, dacă e să scoatem pasajele ridicole, are potențial, relațiile dintre personaje sunt diverse și realistice.

E al treilea roman scris de Kate Mortin pe care l-am citit, si dupa fiecare am zis "asta e preferatul meu". Deci...pana il citesc pe urmatorul, asta e preferatul meu. :)

oscilam inre 4 si 5 stele .Poate romanul politist care mi-a placut cel mai mult. Plot-twistul de la final este de-a dreptul spectaculos, peronajele sunt foarte bine conturate.

Nu am cuvinte. De fiecare data când citești o carte buna spui mama alta nu o sa mai fie. Ee m-am înșelat. Nu am cuvinte. Recomand. Mă apuc de volum 2 sa vedem ce se mai întâmplă

Cu The Secret History, mi s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Începutul mi-a plăcut mult de tot: încă de la primele rânduri afli despre moartea unui personaj, ceea ce face ca restul cărții să fie un fel de cronică a unei morți anunțate (cam la fel ca Tot ce nu ți-am spus, de Celeste Ng). Și tot la fel ca în Tot ce nu ți-am spus, povestea cu iz de roman polițist se dovedește a fi mult mai mult: o analiză psihologică fină a personajelor, un tablou al societății americane în anii '70, inclusiv a vieții de student cu tot ce presupunea ea: alcool, droguri, petreceri, sex, prietenii trainice și aventuri de-o noapte, și, mai presus de toate, explicarea și consecințele punerii în practică a unei filosofii de viață dionisiace. Dar să le luăm pe rând.

Din păcate nu a strălucit la fel ca primele 3 și consider că povestea trebuia să fie încheiată până să devină penibilă. Penibilă în sensul că avem o domnișorică simandicoasă, răsfățată și cu gura mare care nu are nicio legătură cu părinții ei îndrăgostiți și drăguți, care se dorește a fi iubită de popor căci urmează să urce pe tron, dar nu înainte de a organiza (de gura părinților) propria Alegere. Pe tot parcursul cărții are momente de revelație, trece prin diferite situații și pare că începe să vadă lucrurile mult mai clar, până o aduce pe mama ei in pragul unul atac de cord și să îl pună pe fratele ei geamăn pe fugă, acesta fugind să se însoare în Franța. Sper să fie deșteptarea supremă. Mă apuc de ultimul volum din serie, sper să fie mult mai bun și să merite efortul! Keep your fingers crossed!!

Zafon și indiscutabilul sau talent. El a fost descoperirea mea a acestui an. Al treilea roman din Tetralogia sa nu a dezamagit. O continuare formidabila a celorlalte doua, magia căruia o constituie noile detalii descoperite despre personajele deja mult îndrăgite. Revine Fermin, cel care îmi pare ca e un model motivațional și cu un simt al umorului inedit, care e nevoit sa dezvăluie pentru Daniel Sempere o mare parte din trecutul sau. Istorisirea sa trezește o avalanșa de sentimente pentru Daniel, care se simte copleșit și nu știe cum sa acționeze in continuare... ignorând sau răzbunându-se pe cel a adus oroarea in viața atât a familiei sale cât și a multor altora.

Cartea este pur și simplu minunată. Au fost atâtea pasaje care mi-au plăcut, încât am umplut-o numai cu post-it-uri :)) Totuși, finalul a fost destul de sec... Ca și cum autorul s-a săturat să se mai lungească cu cartea și l-a scris doar de umplutură.

O carte care la inceput mi-a placut, dar nu prea. Era interesanta, dar nu suficient. Plictisea destul, dar parca n-as fi lasat-o. Si bine am facut ca am coninuat. Spre final mi-a placut, este un roman plin de emotie, cu o poveste trista si frumoasa.

Mă așteptam la mai mult de la acest volum, dar poate că așteptările, de fapt, strică orice lectură. Partea cu metamorfozarea lui Gandalf a fost interesantă, dar călătoria lui Frodo și a lui Sam m-a plictisit. În ceea ce privește personajele, tind să=l simpatizez mai mult pe Gollum/Smeagol; Sam m-a scos din sărite pe tot parcursul cărții, indiferent de faptul că el este un personaj pozitiv, eroul din umbră și bla bla bla; este un personaj foarte enervant.

Unul dintre cele mai bune romane grafice pe care le-am citit! Suspans, realism, răsturnări de situație, toate sub forma unei cărți care ușor se derulează sub forma unui film.

Cât de mult ne afectează copilăria? Vom depăși cu adevărat începuturile noastre? Chiar și atunci când învățăm lucruri noi, trăim în locuri noi și întâlnim oameni noi, cât de mult din trecutul nostru cărăm cu noi în viața de zi cu zi? Mai putem iubi pe cineva atunci când realizăm că este sursa a cel puțin o parte a durerii noastre? “-Vei avea o singură poveste , spusese ea. Îți vei scrie singura poveste în multe feluri. Să nu-ți faci niciodata griji în legătură cu povestea ta. Nu ai decât una.”

Am regăsit aceeași forță a scriiturii specifică Elenei Ferrante. Și totuși romanul acesta scurt e mai întunecat și mai ciudat decât Tetralogia, pe care am iubit-o. Mi-a plăcut pentru stil și poveste, pentru felul în care m-a ținut în suspans, dar și pentru momentul dezvăluirii întregului mister, la final de lectură. Nu cred că l-aș recomanda în favoarea romanului „Prietena mea genială” însă este o carte excepțional scrisă și construită, musai de citit pentru cei care au iubit Tetralogia.

A fost una dintre cele mai simpatice lecturi citite de mine anul acesta, m-a înduioșat profund. A tratat un subiect sensibil, și anume autismul. Astfel a reușit să-mi schimbe și mie puțin mentalitateacu privire la oameni ce fac parte din acest spectru. ”Ce-ar fi trebuit să știu” este o lecție: te învață cum să nu judeci pe nimeni la prima vedere, nu au de unde știi ce se ascunde sub dedesupturile acelei persoane și nici care-i sunt frământările, ne învață cum să ne acceptăm unii pe alții, cu bune și rele, perfecți sau imperfecți.

Oh, cât de malefic poate să fie Zburătorul! A spus că va înăbuși cele trei flăcări în care Profeții și-au pus toate speranțele: Laia din Serra, Helene Aquilla şi Elias Veturius. A spus că își va elibera poporul și că lumea o să ardă sub stăpânirea djinnilor. I-a manimatat pe campioni și a fost protejat (pe nedrept) de autoare. Nu ai timp să respiri sau să strecori semnul de carte între pagini. Nu ai timp să îți faci griji pentru personaje sau să te gândești că sunt în pericol. Reacționezi mult prea târziu și nu observi capcana, pregătită de la primul capitol, care este din perspectiva Zburătorului. Cum poți să te aperi, cum poți să-l învingi, când regulile au fost stabilite de el? Când el îi șoptește autoarei ce vrea să se întâmple? Ultimele 150 de pagini sunt adrenalină-pură. S-au întâmplat atât de multe lucruri, încât am simțit că îmi explodează creierul. M-am enervat, am țipat la personaje, am recitit profeția și aproape că am izbucnit în râs când am plătit înzecit pentru toate „darurile” primite. Elias trebuie să învețe cum să treacă spiritele mai repede și să îi controleze pe djinni, care îi pot manimata mintea și exploata slăbiciunile, însă prețul cerut de Mauth amenință să-l distrugă. Helene a văzut prea mult sânge. Prea multă moarte. Nu știu cum izbutește să își țină sub control sentimentele și să lupte în continuare pentru Imperiu. Nu știu care este izvorul puterii ei sau de ce are atât de multă încredere într-un sistem blestemat, ce i-a răpit familia și i-a rănit pe toți cei pe care îi iubea. Iar Laia se află în mijlocul conflictelor, dorința ei de a-l împiedica pe Zburător manimatand-o până în punctul în care este dispusă la orice sacrificiu ca să oprească eliberarea djinnilor. Finalul doare și taie în carne vie. Nu știu ce planuri are Sabaa Tahir, dar nu vreau să aflu care este limita protagoniștilor. Nu vreau să ajungem în acel punct. Nu vreau să fie distruși, nimiciți de propriile sentimente și aspirații. Și mă tem, chiar foarte tare, pentru că le-a fost furat ceva ce niciodată nu vor mai putea recupera. Cumva, se presupune că eu TREBUIE să am RĂBDARE până când apare al 4-lea roman. Bună glumă.

O lucrare recomandată spre lectură tuturor. Gândurile și teama de moarte sunt uneori tare ascunse și nici nu bănuim ce putere ar putea avea asupra noastră. Yalom prezintă din nou într-un stil clar și ușor cazurile din terapiile conduse cu clienții lui pe tema anxietății de moarte și sunt sigură că fiecare din noi își va identifica cel puțin un loc în toate cele expuse. Psihologii și psihoterapeuții în mod obligatoriu sunt invitați să o lectureze, pentru că Yalom vine cu sfaturi prețioase pentru aceștia cum să abordeze moartea, cum să abordeze problemele clienților în acest context și specificul terapiei în acest sens. Foarte bună lucrare.

Interesant demersul gnoseologic al personajului. Un individ care doreste sa aiba k viata mereu "treaza" plina de progrese, sa cucereasca realitatea si sa o inteleaga. - In orice inceput e o vraja peste fire-

Recomand! Am invatat multe lucruri cu acest joc. E frumos sa inveti lucruri noi printr un mod ludic.

Foarte interesanta. Iminplac culorile alese.. Cu siguranta copilul meu va fi incantat de acest cadou. Multumesc Libris.

Un mod creativ de a ti invata copilul animalele domestice ! Fetita mea este foarte incantata.

O serie foarte frumoasă, plina de iubire, drama, suspan. Recomand aceste cărți pentru cei ce caută o lectura relaxantă și provocatoare. Deși am acordat 4/5 acestor cărți, steluța a fost foarte aproape de 5, ceva nu m-a lăsat să o fac și spun sincer că nici eu nu știi ce 😆

Codul lui Da Vinci este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit. Dan Brown are un stil de scriere care nu te lasă să respiri până la finalul cărții. Adăugând și acele detalii picante pe care biserica nu le agreează a făcut din această carte o capodoperă, cel puțin pentru mine.

O poveste emoționantă despre legătura mamă-fiică. S-a simțit însă că autoarea e la romanul de debut și am sesizat câteva scăpări. Nu e vreo operă literară de mare valoare, însă se citește ușor, are un limbaj simplu și personaje care îți intră repede la suflet.

Cred ca numai un japonez poate avea rabdarea si meticulozitatea de a sonda atat de adanc in viata si trairile unui majordom englez de “prima clasa”. Stevens: tipicar, aproape impenetrabil si imperturbabil in cautarea “demnitatii”...cu adevarat o ramasita a unor zile de mult apuse.

Am fost plăcut surprins de romanul ăsta. Scris intr-o manieră profundă, m-a cucerit de la primele pagini și m-a făcut tot mai curios cu fiecare pagină. Nu știu cât de fidelă este legendelor, dar mi-a plăcut enorm interpretarea personajelor și modul in care a conturat fiecare personaj, transformând uneori antagoniștii in oameni nu atât de rai și alteori eroii in personaje vrednice de disprețuit.

O cărticică scurtă, pe care am primit-o în dar acum ceva ani și pe care m-am tot ținut s-o citesc, dar niciodată nu prindeam ocazia! Prima scrisoare m-a descumpănit un pic, cartea e scrisă într-un stil atipic lecturilor mele obișnuite, și am avut impresia că nu o să înțeleg nimic, dar mai apoi, pe măsură ce treceam de fiecare capitol și mă concentram pe cuvinte, mi-am dat seama că deși nu este o carte ușurică, pot rezona cu anumite fragmente și pot recunoaște anumite tertipuri pe care domnul de jos le folosește pe noi. Cartea relevă foarte bine cât de superficiali putem fi noi, oamenii, cum ne putem minți ușor pe noi înșine și cum ne putem păcăli că dăm dovadă de moralitate, însă de fapt ne învârtim într-un cerc vicios, în care moralitatea noastră nu este altceva decât un act care să ne servească egoul și mândria! O carte foarte interesantă, nu pot să zic ca m-a ținut cu sufletul la gură, și am avut nevoie de mai multe zile de lectură, pentru a putea filtra cât de cât informația, dar cu siguranță îmi vor rămâne în minte anumite aspecte, legate de felul cum oamenii pot fi manimatați atât de ușor de propria naivitate.

Strigătul păsării kiwi este ultimul volum din saga În țara norului alb, volum pe care l-am tot amânat, fără un motiv anume. Mă bucur însă că m-ar reîntors la poveste și mi-am luat rămas bun de la personajele de care m-am atașat atât de tare. Strigătul păsării kiwi nu mi s-a părut la fel de bun ca primele două volume, dar tot mi-a plăcut. Sarah Lark scrie romane de atmosferă și cred că e nevoie de o anumită stare pentru ele, de pauză de la lecturile pe care le citești în mod obișnuit, de la acțiune și intrigi. Romanele ei sunt simple și previzibile, dar transmit foarte mult. Și acest volum prezintă viața unor eroine greu de înțeles, cu multe defecte și calități, pentru care Dumnezeu rezervă la final lucruri bune, pentru că ele au un suflet bun și cel mai important, reușesc să îl păstreze așa. Gloria este fiica Kurei, dar foarte departe de ea din toate punctele de vedere. Kura a fost absentă în acest volum și eu personal mă bucur că a fost așa, pentru că nu mi-a plăcut ce a devenit, nici ca mamă, nici ca femeie. Gloria e o fetiță căreia îi place natura și se bucură de viața la fermă, iar atunci când e ruptă din mediul ei, se schimbă. Gloria ajunge să își piardă inocența, să își abandoneze demnitatea și să își asume riscuri mari doar pentru a se reîntoarce în locul unde aparține. Pentru mine, ea a fost pasărea kiwi, care nu poate supraviețui departe de tărâmurile natale și care este într-o conexiune puternică cu natura și semenii ei. Lily, pe de altă parte, vrea să evadeze, să își întindă aripile larg și să zboare. Lily aduce o nouă perspectivă, aduce ideea de modernitate și independență. Lily e reprezentanta noii generații și e pusă în contrast extrem de bine cu Gloria, care simbolizează tradițiile ancestrale și apartenența la un loc. Mi-a plăcut faptul că acțiunea s-a desfășurat în mai multe locuri, am apreciat inserarea războiului ca temă importantă și mi-a plăcut ideea de schimbare și modernizare. Lumea nu mai vine spre insulă în căutare de nou, ci pleacă de pe insulă în Europa și America. Kura este exemplul perfect în acest sens. Cred că e foarte important să descoperi locul de care aparții și să ții cu dinții de el, așa cum face Gloria, dar, în același timp, e la fel de important să ai curaj și să pleci să cauți acel loc în lumea larga. Recunosc că mi-a fost greu la începutul romanului, pentru că sunt foarte multe personaje și povești și uitasem mare parte din evenimente. A fost nevoie de câteva recenzii detaliate și răbdare pentru a intra din nou în poveste. Acesta e dezavantajul seriilor. Dacă nu citești volumele unul după altul, e greu să mai urmărești imaginea de ansamblu. Romanul a avut și câteva minusuri, dar a fost o lectură relaxantă și plăcută. Se vede că autoarea e îndrăgostită de Noua Zeelandă, se citește pasiunea ei în fiecare rând. Mă bucur că mi-a dat șansa de a cunoaște acest ținut și acest popor, pentru că sunt extraordinare, de o spiritualitate și puritate pe care noi, europenii, nu cred că o (mai) avem. Cu siguranța saga merită citită! O să vă rămână în suflet.

Rațiune și simțire a fost unul dintre romanele clasice pe care le-am recitit luna aceasta. Recunosc, nu îmi mai aduceam aminte absolut nimic de la prima lectură, acum vreo 20 de ani, știam sigur doar că am citit-o. Dar cum nu am dat examen din ea, nici nu mi-a trebuit la școală, am pierdut toate detaliile. Jane Austen expune nedreptățile epocii sale, superficialitatea, ipocrizia, prin intermediul poveștii celor două surori, Elinor și Marianne Dashwood, care în urma morții tatălui lor sunt nevoite să plece din casa copilăriei, de la Norland, alături de mama lor și sora mai mică. Conform legii moștenirii din Marea Britanie, averea putea fi moștenită doar pe parte bărbătească, astfel încât căminul lor este preluat de fratele lor vitreg. Cele două surori, cu firi total diferite, vor cunoaște în noua lor casă iubirea, dezamăgirea, entuziasmul și vor fi înconjurate de o mulțime de personaje. Pe mine m-a impresionat mereu intensitatea sentimentelor din romanele victoriene, iar personajele lui Jane Austen o dovedesc din plin.

Amos Oz (1939 - 2018) prezintă în romanul său (și) cîteva ipoteze cu privire la rolul lui Iuda, al trădătorului, în scenariul christic. Iuda a fost cu adevărat necesar, inevitabil? Mai mult, Iuda a acționat împins de providență sau a decis liber? Opinia mea (care oricum nu prea contează aici) este că Iuda a acționat liber.

Femei. Un titlu simplu și totuși complex. Dintre toate cărțile lui Charles Bukowski eu am ales-o pe aceasta drept cheia care îmi deschide poarta către universul necunoscut al scriitorului german. Lumea decadentă descrisă de Bukowski m-a bruscat încă de la început și m-a urmărit îndeaproape în fiecare pagină pe care ajunsesem să o citesc nerăsuflând. Însă, în fapt, șocul vine tocmai din pricina faptului că noi, oamenii, trăim zilnic în această lume dezolantă, amăgindu-ne doar cu tablouri ale purității inexistente. Comportamentul lui Henry Chinaski sălăsluiește în fiecare dintre noi, vocabularul lui Henry Chinaski folosește cuvinte pe care cu toții le scuipăm unii altora, fuga lui Henry Chinaski din calea responsabilității se intersectează cu traseul tuturor. „Dacă se întâmplă ceva rău, bei ca să uiți; dacă se întâmplă ceva bun, bei ca să sărbătorești; dacă nu se întâmplă nimic, bei ca să se întâmple ceva.” Un roman plin de grotesc, de banalități, de romantism, de perversiuni, de gelozie, de iubire, de naivitate, de șiretenie, de tinerețe și de bătrânețe. Un roman care șochează, dar care, citit cu atenție, cu o minte deschisă, poate deveni o dependență la adresa literaturii lui Bukowski.

Tânărul pierde iluziile în aceeași măsură în care lumea căreia încearcă să îi țină piept i le risipește; josnicia societății ce a renunțat la orice ideal surpă temeiul pe care și-ar fi putut fundamenta existența numită de unii anacronică. Dacă în portretizarea din prima parte ajung să mă gândesc la finețea proustiană, unde utilitatea introspecției servește tot lăuntrului și iscă lentoarea melancolică a unei societăți pe cale să dispară, a doua parte se pierde într-un infern mercantil. Schimbul monetar, de servicii, favoruri, loialități, ruinarea reciprocă și abandonul sinuciderii lui Lucien transformă cercul vicios într-un etern de ambiții deplasate. Chit că gloria literară e egoistă, ea se desăvârșește în timp, depersonalizându-se, iar orice încercare de comprimare a traseului nobil va rata destinul acelui nefericit, fie și în simulacrul gazetăriei.

Cuvinte despre cuvinte, cu adevărat. O încercare umilă de a transpune în scris o gamă atât de variată de sentimente. Și un îndemn, pentru tot omul la care ajunge această bucată de text: descoperiți, învățați, citiți! Puteți începe (sau continua) cu Podul de lut. E o carte bună. Mult prea bună.

O carte plină de emoție, care m-a enervat si m-a facut sa plâng in aceeasi masura. De ce noi oamenii suntem atât de superficiali? De ce etichetam persoanele din jurul nostru? De ce ne purtam diferit cu cei despre care noi credem că sunt mai răsăriti? O mie de întrebări mi-a creat această poveste... Si tot atâtea răspunsuri. 5 stele binemeritate, desi subiectul este unul greu de digerat.

Spuma zilelor este o metaforă pentru efemerul fericirii, al lejerității de a trăi o viață care are totul ca să fie încîntătoare. Această fericire, ca și nenorocirea care o curmă, sînt descrise de Vian cu o imaginație debordantă, lewiscarrolliană aș zice, o libertate a simțurilor și un rafinament uimitor, hipnotizant. “... o patinatoare, când terminase de executat magnificul salt al marelui vultur, lăsase să cadă un ou uriaș la picioarele lui Colin.” “... lacrimile îi înghețau trosnind ușor și se spărgeau pe granitul neted al trotuarului.”

Cărțile psihologico-motivaționale sunt extraordinare când ajungi să le studiezi minuțios și să înțelegi exact cum să atingi nivelul de prosperitate dorit în toate sferele vieții. Acestea nu sunt pentru o lectură superficială (de altfel ar reprezenta doar o pierdere de timp), căci ele îndeamnă la acțiune asiduă. Din moment ce ești prea laș sau prea fricos pentru a pune în practică sfaturi utile și a ieși din zona de confort (sau oricare ar fi scuzele pe care le găsești pe a rămâne inert) paginele acestei cărți nu-ți vor aduce nimic. Dar dacă începi cu pași mici și vezi clar scopul pe care vreai să-l atingi, printre aceste pagini vei găsi un îndrumar prețios.

Desi vorbeste despre afaceri care si-au propus din start sa fie uriase si se rezuma la domeniul tehnologiei, ideile lui Thiel sunt valoroase pentru oricine se gandeste sa dezvolte o afacere sau chiar doar un proiect. Si asta pentru ca are o viziune, o filozofie si o credinta puternica in continut, nu in inovarea de dragul inovarii. Cele mai convingatoare argumente sunt cele pentru alegerea nisei, a unei felii mari dintr-o piata mica, ca pas fundamental al lansarii afacerii. Am citit-o cu pixul si carnetul in mana, desi cartile de economie nu sunt deloc lecturile mele preferate.

Mi-a plăcut ideea acestui concept, tehnică dec meditație și am hotărât să încep cu începutul pentru a o cunoaște mai în detalii. Mi-a plăcut în mod special că se bazează pe conștientizare și atenție, a trăi momentele din viața ta aici și acum. O să mai citesc și alte cărți, să îmi aprofundez informațiile. E o carte cu frânturi din una mai mare, și dacă vreți să aflați mai multe detalii despre mindfullness, cumpărați altele, complete, cu informații integrale. Pe asta nu vă sugerez să cheltuiți bani, pentru că doar amintește de niște reguli de bază ale acestei tehnici de meditație, atât.

O carte foarte bună despre modul de gândire și de luare a deciziilor pe baza datelor. Cuprinde multe date surprinzătoare despre lume, inegalitate, sănătate etc. Recomand.

Pentru un cititor fara mare tangenta cu carti de psihologie, self-help pare usor de parcurs din punct de vedere al limbajului. Mi-a placut structurarea pe originea capcanei, ponturi / pasi pentru a schimba. Si exemplele pacientilor aflati in capcanele lor, descrierea comportamentelor a fost de ajutor pentru intelegere. Overall, mi s-au parut mai valoroase primele capitole mai generale decat cele dedicate capcanelor in sine. Probabil ca cele dedicate sunt mai de interes cand si aplici partea practica :)

Cine nu a trecut printr-o astfel de experiența nu va înțelege niciodată de ce constientizarea este atât de importantă intr-o relație de dependentă.

O carte tipic americana cu indemnuri de genul "You can do it"; "Follow your dreams", "Lasă totul și pleacă in țările calde". Unele capitole au fost foarte captivante pentru mine, având informație utilă, altele total irelevante. Se vorbeste mult despre delegarea sarcinilor, excluderea interactiunii umane, lucrul de la distanță, eliminarea unor activități care iau mult timp, dar aduc puțin profit. Un citat din carte care mi-a plăcut, dar nu îi aparține autorului: "Dacă nu comiți greşeli, atunci nu lucrezi la probleme suficient de grele. lar asta este o greșeală mare." FRANK WILCZEK, laureat al Premiului Nobel

Mi-a placut cartea pentru ca a avut suficient de multe insight-uri ca sa simt ca merita citita. Mi-a mai placut ca autorul demistifica iubirea asa cum o stiam eu si imi ofera perspective noi asupra relatiilor.

Cartea reprezintă un manual al relaţiilor, în care sunt prezentate cu minuțiozitate diferenţele dintre bărbaţi și femei, care se relevă esenţiale pentru o relaţie reușită. Regăsim sfaturi, exemple concrete și detaliate, situații retrăite, care ne îndrumă pentru a reuși propriile relațți.

Temele abordate în această serie sunt de o complexitate foarte greu de redat. Din fericire, se începe ușor. Putere versus Forță e un volum relativ subțire, în comparație cu celelalte, dar unul în care se explică de la 0 pașii pe care a pornit autorul, ideile fondatoare, uneltele folosite și multe considerații cu privire la ceea ce el numește nivelele de conștiință. Nivele care mi s-au părut, pe alocuri, puțin subiectiv definite, dar, în sfârșit, suntem oameni. Profit de această cale pentru a vă spune că n-am să comentez prea mult legat despre sistemul de calibrări și cum l-am perceput. Nu doresc să influențez pe nimeni. Pot doar să vă mărturisesc că am mers și pe simțire, și pe judecată, iar răspunsul a fost cam același, cu amendamentul că rămân (și voi rămâne mult timp, cred) tributarul principiului socratic. Date efective despre putere versus forță, au fost furnizate de autor prin intermediul capitolului 10 (partea a doua, Lucrarea) în care autorul a explicat caracteristicile celor două concepte folosindu-se de unele episoade din zona politică și din istoria politică a lumii.

Ceea ce mi-a placut cel mai mult este modul in care a abordat fiecare capitol, da dovada de profesionalism, obtinut bineinteles prin exerienta si munca, iar asta spune tot. E o carte motivationala, care ini da speranta si curaj.

Un must. Lectură OBLIGATORIE! De avut pe noptieră! De recitit semestrial. De dat cadou la oameni pe care îi iubiți sau detestați, după caz. :)) Musai de vizionat și clipul cu discursul. Și dacă e careva care face mutre, studiați nițel cine e William H. McRaven, cam ce a făcut la viața lui și o să pricepeți cat de multe avem de învățat de la astfel de oameni. Ah da, omul nu e scriitor, așa că nu scădeți steluțe pentru calitatea scriiturii, nu despre asta e vorba. Mesajul transmis e cel ce importă și cel care ar trebui să facă diferența pentru toți ce care vor mai mult de la viața lor. Enjoy! ;) Cu plăcere :))

Lucrarea surprinde puterea gandurilor care ne influenteaza viata de zi cu zi incepand de la intamplarile banale de care de lovim pana la sanatate,destin si chiar succesul in afaceri.Cu alte cuvinte gandurile sunt sincronizate intr-un fel necunoscut cu universul si fiecare gand are o reactiune asupra noastra si intr-o oarecare masura asupra celorlalti.Cartea arata puterea nemarginita pe care fiecare om o are dar care de multe ori ramane ascunsa si irosita in directii gresite.

O carte despre care am păreri împărțite.Pe alocuri plictisitoare, cu unele paragrafe amuzante.Câteva idei și trucuri poți păstra din ea, ți se explică ADN-ul bărbaților și a relațiilor.Din partea mea un mare minus deoarece o ia pe panta religiei și nu suport cărțile ce o dau pe spiritualitate, D-zeu și alte povești de adormit copiii.Dacă vrei să ai o carte despre dezvoltare personală pui în ea cazuri concrete, experiențe adevărate, nu basme religioase.

A treia carte scrisă de Musso pe care o citesc și observ că nimic nu s-a schimbat, nici în rău, dar, din păcate, nici în bine. Același amestec de idei, citate, autori, întâmplări neverosimile, seriozitate mimată etc. scrise într-un stil jucăuș-sprintar, căruia îi lipsește însă un element pe care eu îl consider a fi esențial: adâncimea. Însă are un avantaj considerabil asupra altor autori și ăsta este unul dintre atu-urile lui: știe să nu lungeasca la nesfârșit povestea, nu ii ocupă aiurea timpul cititorului, ceea ce e de apreciat. De data asta, universul creat de Musso seamănă mult cu lumea Agathei Christie prin alegerea unei insule izolate de lumea exterioară ca loc de desfășurare a romanului și prin numărul redus de personaje. Faptul că avem un roman într-un alt roman este principalul punct forte al cărții, fără să fie ceva de o mare originalitate. Scriitorul Nathan Fowles, autor a trei romane foarte bine primite de public, dar și de criticii literari, a luat decizia ca, la doar 35 de ani, să abandoneze scrisul și să se retragă pe insula fictivă Beaumont. O insulă pe care cuvântul de ordine este discreția.

Desi este un reportaj, se simte stilul lui Marquez. Nici nu se întinde pe multe pagini, astfel că interesul se menține alert. Pe mine lectura m.a facut sa caut destul de multe referințe din text, atât personaje politice sau evenimente dar și orașe sau diverse locuri, precum casa lui Neruda.

Foarte bune volumele de proză scurtă ale lui Márquez de dinaintea romanelor celebre. Volume în care realismul magic e firav, poveștile concentrându-se pe viața monotonă, săracă și tributară unor relații de putere aproape medievale a satelor columbiene. Hoți, mai tot timpul prinși, văduve bogate pentru care lumea s-a oprit în loc, întâlniri cu diavolul și mici drame care dau peste cap ritualul zilnic, povești minuscule, însă foarte bine scrise. Aici apare și celebrul Macondo dintr-un veac de singurătate. Gazdă de data aceasta pentru moartea Mamei Mari, stăpână veșnică aproape peste sate și politicieni, proză care prefigurează poate romanele de mai târziu. Însă sunt câteva texte de mici dimensiuni care mi-au plăcut mult mai mult și încep să descopăr și un alt Márquez pe care nu îl știam până acum.

Jurnalul sincer al unui naufragiat - caz celebru în epocă, datorat proastei gestionări a mărfii de la bordul unui vas militar. Márquez redă povestea accidentului și a celor 10 zile de supraviețuire pe mare la persoana I - lăsând în prim-plan vocea lui Luis Alejandro Velasco. Reconstituirea se bazează pe interviul luat de prozator supraviețuitorului, este bine scrisă, expresivă literar, cu accente dramatice și cu tensiunea inevitabilă a unei asemenea povești. Fără să fie însă o capodoperă literară și fără să anunțe romanele ulterioare, Relatarea unui naufragiu merită citită pentru experiența de viață și de supraviețuire, dar și pentru aerul eroic dat poveștii. Interesante și amănuntele din spatele poveștii incluse în prefață, amănunte care dau greutate contextului politic și poveștii pe care Gabriel García Márquez decide să o transforme în reportaj. 3 stele meritate.

Îmi pare bine că am cunoscut scrisul lui Marquez începând cu această carte, pentru că mi-a oferit întâi un vaaaast material despre drumul său în arta scrisului. Cafea, țigări, Bogota, edituri, familia sa. Nu poți să nu apreciezi biografia cuiva, pentru că nu este o bucată de ficțiune literară, ci un adevăr scris pe foi cu multă dedicație.

Titlul spune totul- Cartea este despre un bătrân, care toată viața a plătit pentru amor, dar la vârsta de 90 de ani cunoaște sentimentul de a fi îndrăgostit.

Excelent și cutremurător! Dovada clară că nu există armată bună sau rea, toate sunt de cele mai multe ori criminale. Un soi de Povestea slujitoarei, însă varianta celui de-al doilea război mondial, nu distopia imaginată de Atwood.

Este, deopotrivă, surprinzător și copleșitor să citești aceste ultime însemnări ale Reginei Maria, îmbrăcate într-o tonalitate, adesea, lipsită de speranță. Până în ultima clipă, până la ultima sa însemnare în jurnal (11 iulie 1938), Regina Maria a continuat să se gândească la mult iubita sa ,,dulce țară”, la tensiunile și schimbările de pe scena politică românească, nu fără a uita de contextul politic internațional, de zbuciumul ce cuprinsese întreaga lume. Deși bolnavă, Regina a încercat pe cât posibil să-i aibă pe cei dragi alături, să se înconjoare cu dragostea lor și cu frumosul pe care avea obiceiul să-l găsească aproape pretutindeni. Până la sfârșit... Regina a trecut prin filtrul rațiunii tot ceea ce auzea și vedea, așternând timide rânduri în caietele sale impresionante, ce încântă și întristează, în același timp, istoricii și cititorii de rând.

o viziune foarte intresanta asupra Noului Testament. O carte ce trebuie inteleasa nu citita. un indrumar paralel cu cartea sfanta.

A fost exact așa cum mă așteptam: scrisă simplu și ușor de parcurs, cu detalii foarte clar explicate despre cum funcționează sistemul. Nu a avut nicio surpriză de niciun fel, nici bună, nici rea. Eu sunt pasionată de subiect, l-am urmărit îndeaproape, așa că a fost o lectură interesantă pentru mine, dar pentru cei mai puțin pasionați nu-s convinsă că toate paginile despre cum funcționează criptările și serverele vor fi atât de fascinante.

În 1945, chiar în apropierea sfârșitului războiului, oamenii de vază dintr-un orășel din Austria, inclusiv naziști și prieteni ai acestora, petrec. Unii dintre ei sunt deranjați de la petrecere pentru a se ocupa de o neplăcere: 180 de evrei. Toți vor fi obligați să sape o groapă comună și vor fi aruncați în ea după execuție. Cei responsabili se întorc apoi la petrecere și continuă să bea și să danseze. Autorul află că o rudă de-ale lui a fost la acea petrecere și hotărăște să afle dacă și ea a fost de față atunci când cei 180 de evrei au fost executați. Nu m-am prins totuși cum ar fi putut să afle asta vreodată. Premiza este interesantă și chiar aș fi vrut să aflu mai multe, dar scriitura este haotică, superficială și obositoare. Autorul creează în mintea lui scenarii pentru a încerca să completeze piesele lipsă din istoria strămoșilor săi, își imaginează dialoguri între persoane inventate tot de el. Nu pot pricepe de ce a făcut asta. Printre aceste aiureli inserează discuții din cadrul ședințelor lui de psihanaliză, fragmente din jurnalul bunicii lui și mult prea multe gânduri personale despre cum nu știe să se descurce cu tot ce a aflat despre familia sa. Chiar și în timp ce scriu simt că mă irită felul în care autorul a scris cartea asta. Nu îmi pasă că arată de parcă nu ar fi fost văzută de vreun editor, ci mai degrabă a niște notițe aruncate într-o agendă-jurnal. Dar mă deranjează că tot ce ține de război pare a fi în plan secundar, în vreme ce totul se rotește în jurul autorului. Toate dramele lui interioare aproape eclipsează adevărata tragedie. Oare ar fi avut puterea bunicii lui? Ce să le spună copiilor? Ce îl determină să caute cu frenezie răspunsuri? Nu mă in-te-re-sea-ză! Bun începutul și tulburătoare scenele din lagăr, dar impresia generală pe care mi-a lăsat-o cartea este că autorul a vrut doar să câștige niște bani de pe urma trecutului. ,,Lipsa de atitudine, scumpo, e boala de care suferă lumea în ziua de azi.''

Of, o carte sensibila, dramatica, plina de viata si de ganduri, sperante, vise. Povestea scrisa a unei evreice din Polonia celui de al Doilea Război Mondial impachetata intr-un jurnal, comentata de sora mai mica si publicata de o nepoata.

O carte interesanta scrisa din perspectiva documentelor statului. Ar fi fost interesant și adăugarea unei perspective religioase.

„Numele meu este Mahtob” este povestea extrem de emoționantă a unei fete care a trăit întreaga sa viață sub umbra fricii, care a trebuit să își modeleze existența în funcție de nevoile imediate și să se adapteze la nou, mereu ceva nou, o casă nouă, un nume nou, prieteni noi, o viață nouă. Este un fel de jurnal prin intermediul căruia tânăra Mahtob, ajunsă acum în preajma vârstei de treizeci de ani, încearcă să se elibereze de tot trecutul ei, de toată frica și ura pe care le-a simțit la adresa tatălui ei, prin care încearcă să transmită toate trăirile ei de-a lungul timpului, atât din perioada petrecută în Iran, cât și din perioada de după, după reîntoarcerea în Michigan și încercarea de a duce o viață cât de cât normală, în ciuda tuturor spaimelor și a coșmarurilor pe care le avea din cauza celui ce îi era tată.

Despre ei si povestea lor se va vorbi necontenit timp de decenii. Legionarii si, pe linia lor, comunistii ii vor descrie in contururi ingrosate de ura, invidie si resentiment. Presa internationala va cauta sa-i situeze cand in descendenta marilor iubiri interzise, cand in anticamera unor tenebroase intrigi si comploturi politice. Vor fi condamnati de toti, barfiti, hartuiti si defaimati in ziare, in manuale si in carti de istorie. Vor ramane impreuna in ciuda tuturor.

Gheata, dilemele unor tineri in perioada de transformari profunde a anilor ’60 devin pretexte pentru a patrunde in cercul modelat de visurile noastre nemarturisite. In orice situatie s-ar afla, parca anuntind povestirile si romanele de mai tirziu, Murakami isi confrunta personajele cu misterele sexualitatii, cu durerea pierderii cuiva drag ori cu incapacitatea de a comunica, cu mutenia unei lumi despre care nu stii daca apartine unor legende uitate sau unui univers de care cititorul abia incepe sa afle.

Cu siguranţă drumul parcus pentru a ajunge un mare scriitor de succes, nu a fost greu pentru nimeni. Haruki Murakami, neefind o exceptie.

O carte simplă, nicidecum excepțională. Mi s-a părut scrisă fix cu scopul de a se vinde. O poate citi oricine, chit că e sau nu cititor împătit. Pe alocuri, mai smulge câte-un zâmbet. Nu recomand!

Romanul scriitoarei americane Mary Jo Putney '' Once a rebel'' a apărut la editura Litera în anul 2017 cu titlul '' Rebelul de altă dată'' în colecția '' Cărți romantice''. Traducerea îi aparține lui Cristina Radu.Romanul este cel de al doilea din seria '' Rogues Redeemded''. Acțiunea romanului este plasată în timpul destul de scrutului și destul de ciudatului război dintre Anglia și Statele unite dintre anii 18 iunie 1812 - 18 ferbuarie 1815. Statele unite sunt cele care declară război Angliei pentru că interesele engleze stăvileau expansiunea spre vest a americanilor. Până la înfrîngerea lui Napoleon în 1814, americanii au victorii și ocupă o serie de teritorii. După 1814 engezii iau initiativa și în august 1814 îi înfrâng pe americani în lupta de la Bladenburg ajungând astfel să ocupe și să incendieze Washingronul. În acst momentul al războiului ăși plasează scriitoarea acțiunea romanului. Lordul GerogeAudleycunscut mai mult sub numele de căpitanul Gordon, este rugat de prietenul său lord Kirkland să facă tot posibilul să salveze o văduvă engelzoaică din Washingtonul ocupat de trupele britanice. Cei doi se cunoșteu bine de la Academia Westerfield și din timpul războiului cu Napoleon când căpitanul Gordon efectuase periculoase misiuni de spionaj.Acum era rugat insistent să îndepliească o misune ce i se părea oarecum ciudată. Rugămintea provenea de la Sir Andrew Harding , văduva fiind o rudă a soției acestuia. Și așa ajunge căpitanul Gordon în Washingtonul ocupat exact în momentul în care văduva cu pricina, Callista Brooke era în pericol iar casa ei era incendiată. Cei doi se recunosc și își amintesc dramatica lor despărțire când încă era niște adolescenți. Călătoria și salvarea celor la care Callie ținea foarte mult le dă prilejul să se cunoască mai bine ca adulți și să se îndrăgostească cu pasiune unul de altul. Un roman plăcut, plin de aventuri și care oferă amănunte despre un eveniment istoric mai puțin cunoscut.

Acest volum a fost cel mai anticipat ,pentru ca in sfarsit vom afla povestea de viata a lui James Kirkland. Am tot auzit de el pe tot parcursul seriei,deoarece este capul unei agentii de spionaj. Mi-au placut foarte mult volumele acestei serii,dar sunt dezamagita de acest volum.Acest James este total diferit de cel din volumele precedente.Este nesigur,ingaduitor,iar ceea ce nu mi-a placut deloc ,este faptul ca sotia lui este la fel de "slaba de inger". Nici macar intriga nu este prea bine construita,protagonistii sunt victime colaterale. Singurul capitol pe care chiar l-am indragit,este acela in care Laurel este prezentata in societate.Cu aceasta ocazie ,am avut placerea sa-i reintalnim pe toti prietenii lui si sotiile acestora. Acord doar 3 stele,si spun cu regret ca este cel mai prost volum al al cestei serii.

Frumoasă poveste de dragoste pentru cititorii cărora le place romantismul. Personajele fermecătoare fac ca această carte să prindă viață. Ca parte a serialului The Lost Lords, nu este necesar să le citiți pe celelalte, dar mult mai plăcut dacă o faceți. De asemenea , e plăcut să ai o eroină care nu este doar o domnisoara nevinovată .Carte perfectă pentru a se savura fără mistere mari . Asigurați-vă că adăugați acest autor la lista de lecturi de vară.

Chiar dacă majoritatea statelor din Europa au "renunțat" la comunism în decembrie 1989, în capitala fostei Uniuni Sovietice a mai rezistat până la Crăciunul anului 1991. În aproape 73 de ani, comuniștii și-au asumat un rol titanic: modificarea și recrearea omului într-unul nou. Omul sovietic. Cartea laureatei la Nobel este o colecție de interviuri luate unor oameni obișnuiți (dar sovietici) de-a lungul a aproape 20 de ani. Unii au crescut în comunism, alții au fost la revoluție, unii au stat acasă, majoritatea au fost deziluzionați de viața din capitalism iar câțiva, din contră, au făcut afaceri și avere. Scriitoarea bielorusă își asumă și de această dată munca de editor și reporter mai mult decât cea de scriitoare. Materialele prezentate sunt fragmente din vieți obișnuite, iar multe vor părea familiare publicului român. Mărturiile oamenilor sunt cutremurătoare, impresionante, pătimașe, majoritatea cititorilor recunoscând în ele esența sufletului rusesc "atât de obișnuit cu jertfa și suferința". S-ar mai putea spune multe despre cărțile Svetlanei Alexievici, dar probabil cel mai potrivit review ar fi că "non-ficțiunea bate ficțiunea".

Războiul sovieto-afgan din 1979-1989 sau invazia rusească în Afganistan descriu același conflict major care a lăsat urme simțite chiar și azi în peisajul politic mondial în general, și în mentalul colectiv în special. Cu o forță de peste jumătate de milion de soldați (per total, în cei 9 ani de conflict) sovieticii au reușit să aibă aproape 10.000 de victime și să le cauzeze afganilor cel puțin 57.000 de morți. Dincolo de aceste cifre și ca în cazul oricărui alt război, nimeni din cei care au participat nu au rămas neschimbați. Tocmai acest aspect este prezentat și cvasi-analizat de autoarea bielorusă. Se pare că experții literari au catalogat genul literar al Svetlanei ca literatură documentară. Practic, jurnalista (câștigătoare a Premiului Nobel în 2015) a luat o serie de interviuri (peste 100) la scurt timp după încheierea războiului cu afganii: de obicei - veteranilor întorși de pe frontul străin, fiecare prezentându-și problemele sale de sănătate - dar de cele mai multe ori doar rudelor îndurerate care au rămas în urmă și care au primit din partea Ministerului de Externe sovietic un coșciug militar de zinc pe care nu au putut și nu au avut voie să-l deschidă.

Ultimii martori de Sevtlana Aleksievici ( Premiul Nobel pentru literatură 2019) prezintă drama sfâșietoare a copiilor pe timpul războiului, cum ar fi să ai doar 7 ani și câteva zile de mers la școală și o bombă să pătrundă violent pe geamul clasei în timp ce tu înveți primele litere să le scrii la tablă, sau să te trezești într-o dimineață și pisica ta să nu mai apară niciodată, sau pe bunica să o găsești "dormind" în grădină sub mesteacăn, dormin un somn de veci, bombardamente și teroare, inimi de copiii sfâșiate, unii și-au pierdut mama undeva în mulțimea rânită de schije, alții s-au desprins din brațele fraților mai mari și s-au rătăcit...O carte aparent cu un text atât de simplu, fără prea multe descrieri, divagații sau metafore inutile, o carte luminoasă ai zice la început pe care ar putea să o citească chiar și un copil de 12 ani, dar sumbrul întâmplării se ascunde undeva în paginile mai adânci, în sufletele acelor oameni îmbătrâniți de acum care repovestesc ceva ce au mai spus de atâtea ori reporterilor sau oamenilor de rând veniți să-i asculte...

Când am închis cartea, m-am gândit : ce îți trebuie pentru a scrie astfel? Ceva tehnică literară, care poate lipsi dacă ai acel dar înnăscut de a pune cuvintele în ordinea lor firească. Puțin curaj, să scrii așa cum simți, indiferent de curentele la modă. Norocul de a te naște într-un spațiu magic, aproape virgin. Cred că puțin din fiecare, dar înainte de toate, să ai acel suflet mare, ce poate cuprinde cu blândețe, compasiune și înțelegere tot ceea ce te înconjoară.

Ce sa zic- Sunt tare bucuroasă că am inceput cartea, și mai bucuroasă ca am terminat-o, pentru că pe la jumătate începeam să ma plicitsesc. O să vă placă dacă vă atrag spiritualitatea și meditația. Are niste idei bune, dar si fragmente cu "apșoară"..

Fantomele trecutului este o carte romantic-suspans foarte bine scrisă, în stilul binecunoscut al Sandrei Brown. Jocuri de putere, corupție la nivel înalt, acțiune plină de adrenalină, personaje controversate iar adevărul este ascuns după un paravan de fum și ceață...

Mai mult un 3,5 E prea puțin detaliat punctul culminant, se trece foarte repede peste evenimentul major al cărții, iar viata de după aflarea secretului este și ea lipsita de detalii, doar un scurt epilog. Din 500 de pagini totul se întâmplă în ultimele 100,dar este o carte captivanta și te prinde.

A fost PERFECT. King e printre puținii scriitori care pot crea un personaj veridic în două-trei pagini, e pur şi simplu genial când explorează cele mai bolnave, întunecate, ascunse şi dezgustătoare cotloane ale minții umane.

O nebunie pe care cu greu o intelegi. Are si o scriere destul de incarcata, iar la un moment dat te pierzi in descrierile autorului. Oricum, eu o apreciez pentru ceea ce e, chiar daca mi-as dori sa fie o carte mai buna.

Al doilea volum din seria Bill Hodges, ne arunca intr-o cursa contracronometru, intre doua personaje complet diferite insa care au un singur lucru in comun, pasiunea pentru autorul John Rothstein, care a fost ucis cu 30 de ani in urma.

Foarte inegală și oarecum dezamăgitoare după „The Shining”. Părți excelente, în special cele de la azilul de bătrîni și cele care descriu stuporile alcoolimului și scene agresiv ideologice, ca să zic așa, mai ales cele care descriu întîlnirile AA.

Pet Sematary" este probabil surpriza anului 2019 (până acum) pentru mine. Știu că toată lumea îl adoră pe Stephen King, dar eu și genul horror nu ne înțelegem prea bine, așa că nu mă așteptam să ador un roman horror scris de el.

Vorbind de nuvela " Nasul", voi începe spunând că această povestire a fost foarte amuzantă. Scena mea favorită este cea în care Kovalev își urmărește nasul până în biserică. Mi-ar fi plăcut ca în final să primim o explicație pentru ce s-a întâmplat, dar din păcate aceasta lipsește.

O carte despre iobagia din Rusia dupa razboi. Titlu consta într-o metafora inedita. Sufletele moarte pe care le cumpără nu sunt numai nume pe o bucată de hârtie. Ele sunt sufletele moarte care umplu lumea lui Gogol cu fâlfâitul lor puternic, sufletul primitiv al lui Manilov sau Korobocikăi, al casnicelor din oraşul N., al nenumăraţilor oameni mărunţi din această carte.

Extraordinară! Ar trebui citită de toți cei care vor să aprofundeze textele evanghelice și care nu o fac de teama limbajului de lemn folosit adeseori în predici sau scrieri. Aici nu e cazul de așa ceva. Steinhardt scrie clar, simplu, așezat. Nu scrie doar dintr-o simplă pedagogie, ci scrie bucurându-se de textele biblice. Nu este doar o carte de eseuri și predici - este mărturia unui om care l-am cunoscut pe Hristos, iar titlul este în conformitate deplină cu conținutul cărții și cu autorul, pentru că, părintele nu doar așterne cuvinte pe hârtie, mai degrabă dăruiește semenilor săi posibilitatea ca citind cartea, să se umple de bogăție sufletească și să îl cunoască pe Hristos cel viu și adevărat.

"Când un singur câine se-apucă să latre la o umbră, zece mii de câini fac din ea o realitate." De pus ca motto înaintea oricărui comentariu despre ideologii. E mai greu să mori la şaizeci sau la optzeci de ani decât la zece sau la treizeci. Obişnuinţă vieţii, ăsta-i necazul. Căci viaţă e un viciu. Cel mai mare din câte sunt. Ceea ce explică de ce ne este atât de anevoie să ne dezbărăm de el.

Este interesant cât de mult se aseamănă partea în care Benjamin este bătrân cu cea în care este copil. Pe cât este de interesantă pe atât este de tristă această carte, deși are o tentă de satiră.

Povestea maturizării unui cuplu, de la prima lor întâlnire până la despărțire: cel mai fragil personaj, tânăra bogată, dar traumatizată, de care soțul se simte dator să aibă grijă, se dovedește într-un final cel mai puternic personaj din carte.

5 stele nu (doar) pentru ca este o poveste impresionanta despre Al Doilea Razboi Mondial, care a facut inconjurul lumii, ci 5 stele pentru talentul si profunzimea Annei Frank, pentru persoana minunata care a fost si pentru felul in care a reusit sa transmita asta prin jurnal.

Doamna Dalloway e ”o colecție de gânduri”, unde personajele, prinse în activitatea lor zilnică, își țes involuntar firul gândurilor, relevând dezamăgiri, schimbări, frustrări, atitudini reprimate, precum și declinul Angliei de după primul Război Mondial.

Conceptul este cam exagerat, dar pretinzând că așa ceva s-ar putea întâmpla cred că reacția oamenilor este bine descrisă și realistă, iar povestea este foarte interesantă și destul de captivantă.

Romanul trateaza un subiect care este inca de actualitate, cu toate ca actiunea se desfasoara pe fundalul perioadei interbelice. Jar urmareste o poveste de iubire, de la nasterea ei pana la sfarsitul tragic. Aceasta evolutie a iubirii este urmarita prin prisma zbuciumului sufletesc al Lianei Rosmarin.

Un aforism al mortii compus din perspectiva omului tipic burghez al Rusiei. Inedit stil al lui Tolstoi de a patrunde in mintea cititorului! "Nu mai exista nici o teama pentru ca nu mai exista moartea. In locul mortii era lumina..."

Talentul Agathei Christie de a arunca criminalul drept în fața cititorului este remarcabil...Acesta apare pe întreaga desfășurare a acțiunii cărții și nici nu te gândești că aceea persoana poate sa fie, iar motivul este unul extrem de simplu...

Un thriller de exceptie! Daca vreodata vreti sa cititi ceva mister, crime si etc, cartea aceasta este perfecta! Cel mai bun roman al autorului, dupa parerea mea. O lectura intensa, pentru un roman politist. Nu este, evident, o capodopera,dar este scris alert si incitant.

“Tatal lui Jonas, cel mai de seama editor din Franta, socotea ca, mai mult ca oricand, si tocmai pentru ca se ajunge la o criza a culturii, viitorul este al Cartii. “Istoria ne arata, spunea el, ca oamenii, cu cat citesc mai putin, cu atat cumpara mai multe carti”

Impresionanta. Portretul lui Dorian Gray este cartea care m-a facut sa tind mai mult spre literatura, decat spre cartile din ziua de azi. Dupa parerea mea, una dintre cele mai bune carti din lume, nu e de mirare faptul ca este atata de mult citita , chiar si in societatea contemporana, avand in vedere ca e scrisa in anul 1890. Un citat care m-a marcat pe viata din acest roman este chiar din primele pagini „Cu totii suntem in cautarea frumosului”.

Ceea ce m-a impresionat la aceasta carte este aducerea in scena a 3 personalitati care au marcat lumea, Sigmund Freud, Joseph Breuer si respectiv , Nietzsche. Chiar daca povestea este o fictiune, ideea propiu zisa este foarte interesanta. O carte captivanta si destul de realista. Personajele sunt reale, dar intamplarile atribuite lor tin de domeniul fictiunii. Mi-a placut mult cum se imbina filosofia cu psihologia si faptul ca nu e o carte pe care sa o citesti in timp ce faci alte zeci de activitati. O recomand tuturor celor care simt nevoia sa ia o pauza de la carti frumoase, dar fara substanta.

Nu pot sa caracterizez aceasta carte decat printr-un singur cuvant: DEZAMAGITOARE. Aveam asteptari uriase de la Haruki Murakami, dar s-a dovedit a fi o carte chiar penibila. Singurul lucru care mi-a placut a fost atmosfera de mister si de sumbru creata. In carte , ni se prezinta povestea lui Watanabe, un tanar care este marcat de sinuciderea celui mai bun prieten din copilarie, Kizuki si desigur, ni se prezinta experientele lui sexuale cu fetele.( Toate personajele feminine , nu stiu cum se face dar se indragostesc de Watanabe , idee ce mi se pare mie prea comuna, prea banala pentru o carte cu asa renume) . Un alt detaliu este ca toate iubitele lui sunt depresive si hipersensibile, ceea ce m-a facut intr-un fel sa-mi pierd interesul pentru personaje. Moartea si singuratatea sunt teme prea putin evidentiate. Iubirea lui pentru Naoko mi s a parut lipisita de orice sentimentalism, o poveste imorala chiar. Citind unele pasaje indecente, vulgare, ma gandeam " ce naiba citesc". De la lesbiane, la a se culca cu o femeie cu 20 de ani mai mare ca el.

Limbajul este cursiv.. Alert, uneori. Stilul este direct. Nu am putut sa stau departe de ea. "Hotul de carti" este o carte despre moarte, viata, razboi. Razboiul despre care stim cu totii, este tragic. Drama antisemistismului este bine accentuata . De la povestea lui Max pana la parada evreilor spre Dachau, putem observa nedreptatea vietii care se pare ca uneori isi alege victimele si prin culoarea data de ochii. Propaganda nazista si ea la fel, bine reliefata din perspectiva unei copile, care nu intelege prea bine de ce trebuie aclamat acel " Fuhrer" si ce este mai precis " tineretul hitlerist". Dar ideea principala va ramane aceea a puterii cuvantului. Cuvintele definesc lumea.. si cuvintele au ca efect schimbarea intregului spatiu temporal, a universului intreg mai exact. O carte despre carti.. in care ni se prezinta setea de cuvinte a lui Liesel. Mai intai, aceasta dorinta exteriorizandu-se prin furatul cartilor din biblioteca sotiei primarului, Ilsa Hermann.(Personaj cu un rol major) Apoi, prin infaptuirea propiei carti. Cuvintele , cititul, scrisul au salvat-o pe Liesel. Si la fel si in cazul nostru, doar prin carti putem fi salvati intr-o lume in care imoralitatea domina. Un personaj care mi a placut extrem de mult a fost prietenul cel mai bun al lui Liesel, anume Rudy... si mi as fi dorit foarte mult ca personajul sa fi avut un alt sfarsit. Un personaj rebel, jovial si amuzant. Mi a placut ironia autorului de a numi locul unde traiesc personajele , strada " Himmel"( rai) , naratorul fiind insasi moartea. Idee unica, nemaintalnita de mine pana acum. Un alt lucru interesant este povestirea intamplarilor prin care au trecut Liesel si Rudy, unde , desi razboiul era in plina desfasurare, acestia parca nici nu-i dadeau atentie, bucurandu-se micile bucurii ale vietii. Desigur cartea are cateva minusuri . In primul rand, ni se spune la inceput ca papa nu stie sa citeasca, dar stie sa scrie scrisorile cand a participat la primul razboi mondial.( eveniment ce s -a produs inainte ca Hans sa incerce sa-i citeasca lui Liesel) In al doilea rand, relatia de prietenie dintre Max si Liesel uneori este prea fortata.. si nu a evoluat firesc, ci intr-un mod prea rapid. Pe de alta parte, fluiditatea actiunii este intrerupta de micile notatii, descrierile uneori sunt lipsite de valoare estetica. Dar cu toate acestea, cartea merita citita si este foarte captivanta!

Romanul are mai multe niveluri de interpretări . Poate fi privit ca o alegorie a solitudinii înfăţişată ca formă de existenţă umană ( "un veac de singurătate"), o meditaţie asupra timpului( " trecutul e minciună") sau poate fi privit ca o istorie a lumii, pentru că Macondo, concentrează deplina evoluţie a umanităţii, de la oamenii cu credinţe primitive până la oamenii moderni( imagine realizată prin antiteza dintre Ursula şi Amaranta Ursula). Expunerea tmpului care nu există, care stă în loc ( " era mereu luni") şi monotonia vieţii denotă un ansamblu filozofic al naraţiunii. Moartea depaşeşte limitele în satul Macondo, aceasta nu există decât ca o formă de sfârşit a trupului, nu şi a spiritului. Realul depăşeşte graniţele, îmbinându-se cu magicul şi miticul, creeându-se o povestire nescontată şi stupefiantă, pe alocuri umoristică. Presupun că folosirea magicului este o reflectare a credinţei umane în existenţa supranaturalui , o credinţa ce se afla mereu in subconştient, în orice stadiu al civilizaţiei ne-am afla. "Singura realitate zilnică şi eternă era dragostea", membrii familiei Buendia nu au dobândit iubirea autentică, căci asta înseamna o posibilă salvare a tuturor şi a lumii. Ei sunt veşnic pustiiţi de viaţă şi trişti. Capodopera lui Marquez este o creaţie universală , intensă şi fastuoasă scrisă cu o meticulozitate de geniu. Îşi merită renumele internaţional. Nu simt ca am înţeles-o pe deplin , geniile nu se fac asa uşor de înţeles. Mesajele sunt extrem de complexe şi misterioase şi m-am simţit de parcă eu trebuia sa descifrez codurile lui Melchiade, parcurgand paginile .Poate că mi-ar lua şi mie un veac să le descopăr toate enigmele...

Nu ştiu ce a fost mai impozant la această carte, stilulul universal a lui Joyce de a scrie ghidat de anii pe care îi are personajul principal, sau temele abordate cu referinţă simbolică şi mistică catolică ? " Portret al artistului la tinereţe" este o operă de artă exprimată prin estetica cuvintelor şi se caracterizează prin prețuirea excesivă a frumosului. Prin cultivarea virtuozității formale, a rafinamentului și a unei atitudini exclusiviste, Joyce îl prezintă pe Stephan Dedalus (un alter ego) din copilărie pâna la vârsta maturității. Numele nu este unul ales întâmplător , căci mitul lui Dedal îşi va face simţit prezenţa pe tot parcursul operei: " Are sa creeze mândru din libertatea şi puterea sufletului său, asemenea marelui meşter al cărui nume îl purta, ceva viu, nou, planînd în înăliţime şi frumos, impalpabil , nepieritor" " Un sentiment de teamă în faţa necunoscutului fremăta în inima obsesiei sale , o teamă de simboluri şi prevestiri , de omul-şoim al carui nume îl purta, cel care evadase din captivitate planînd pe aripi împletite din răchită." Stephan îşi va cauta drumul, va tânji să-şi ia zborul spre a se realiza în artă. Trimis la o şcoală iezuită de la o vârstă fragedă , religia va fi una dintre preocupările sale majore iar întreaga sa copilărie şi adolescenţă va fi influenţată de riturile catolice. Izolarea şi singurătatea îl vor face pe Stephan să privească lumea cu alţi ochi, căci izolarea de societate este o etapă semnificativă în profesia de artist. Căderea în "păcatul carnal" la 16 ani va avea un impact, de asemenea , îsemnat în viața lui Stephan, aceasta reprezentând înfrângerea sentimentului de degradare şi vină. Dar nu doar de religie se va simţi subjugat Stephan Dedalus , cât şi de politica irlandeză şi mediul familiar decăzut. Intensitatea şi vitalitatea trăirilor personajului te vor aduce cu gândul într-un alt univers , un univers captivant , unde sacralitatea şi frenezia se vor împleti într-o imagine fascinantă. "Sufletul lui i se topea în vreo lume nouă , fantastică, tulbure, nelămurită ca sub apele mării, străbătute de forme şi fiinţe nouroase . O lume, o licărire , sau o floare? Licărind şi tremurând ,tremurând şi desfăcându-se, se desfăşura în necontenita succesiune,irupând în purpura aprinsă şi desfăcându-se şi pălind până la cea mai stinsă nuanţă de roză , petală cu petală şi undă de lumină cu undă de lumină, inundând toate cerurile cu îmbujorările ei dulci, una mai profundă ca alta." Frumuseţea limbajului metaforizat a lui Joyce este unică. Nu cred că am mai citit vreodată ceva atât de deosebit. Devenit un desăvârşit intelectual, influenţat de filozofia lui Toma D'Aquino, concepţiile sale despre viaţă vor fi profunde , concepţii ce se vor reliefa în disensiunile cu prietenii săi de la facultate. Dialogurile vor fi pe alocuri ironice , iar temele puse în discuţie vor fi mai mult decât interesante. Replica decisivă va fi spusă la final într-o conversaţie cu Cranly, replică ce înfăţişează maturizarea, cât şi libertatea spiritului după care a aspirat cu atâta ardoare eroul lui Joyce: " Nu am să slujesc ceva în care nu mai cred vreodată -- fie că se cheamă căminul meu, patria mea, sau biserica mea -- şi-am să încerc să mă exprim în vreun mod de viaţă sau de artă pe cât de liber şi de întreg voi putea , folosind întru apărearea mea singurele arme pe care îmi îngădui să le folosesc :tăcerea, exilul şi viclenia." Romanul nu va avea multă acţiune, ci se va polariza pe trăirile lui Stephan Dedalus, un personaj care va dăinui multă vreme în literatura universală, căci ceea ce a trăit Stephan, este ceea ce trăieşte orice artist : frumuseţe, candoare, extaz.