Povestea te duce prin tot sistemul solar. De la inelele lui Saturn pana la Centura, de la Venus la Marte si de la batranul Pamant, pana la Ceres si la asteroizii, aparent fara importanta. Actiunea "accelereaza" gratios, pe masura ce devorezi pagina dupa pagina. Mai lent in primele 200 de pagini, apoi din ce in ce mai dens si mai captivant, pentru ca finalul sa fie exceptional. Incarcata de intrigi politice si sociale, actiunea se detaseaza de toate astea, aproape de final, autorii exploatand intr-un mod fabulos povestea lui Romeo si a Julietei, dar si povestea lui Don Quijote. Tocmai atunci cand credeam ca cea mai mare amenintare a omenirii sunt chiar oamenii, povestea se roteste lasandu-ne sa vedem prin tesatura, mai mult, mai adanc, mai bine. Cuvantul "impreuna" primeste un nou sens, aici. Pana la urma poate omenirea mai are o sansa...

O poveste a dezamagirilor, a remuscarilor, a regretelor, a visurilor care incet, incet se transforma in amaraciune si iti macina sufletul cu amintirea inexistenta a unor lucruri care ar fi putut sa fie... Lydia e moarta. Dar ei inca nu stiu asta. Lydia e moarta si pentru familia ei totul se opreste. De ce, cum a fost posibil, ce ar fi putut face sa nu se intample asta?Celine Ng este extraordinara, creioneaza atat de usor gandurile cele mai apasatoare, modul in care lumea exterioara se rasfrange in interiorul fiecarui personaj (discriminarea, rasismul), influenta parintilor asupra copiilor, relatia complexa dintre frati, dorinta copiilor de a-si descoperi propriul drum si a evada din inchisoarea standardelor prea ridicate. Plina de sensibilitate, emotie si compasiune, "Tot ce nu ti-am spus" iti atinge sufletul, te amesteca in trecutul personajelor atat de convingator incat realizezi in cele din urma ca uneori cele mai profunde tragedii sunt provocate de cele mai bune intentii: dorinta copiilor de a-si multumi parintii, speranta parintilor de a-si indrepta copiii spre un viitor luminos care sa estompeze propriile regrete...

Doi oameni sunt atrasi unul de celalalt atata timp cat nu se cunosc, cat intre ei exista mister. Cand incep sa se cunoasca, intervin rutina si blazarea. Rare sunt cazurile cand descoperirile fascineaza, cand introspectia se transforma din curiozitate intr-un ritual. Mereu ne indragostim cu inima. Niciodata cu mintea. Si inima e oarba. Alege aproape mereu ceea ce nu i se potriveste. Ce e imposibil este sa lasam ratiunea sa-si bage coada in toata aceasta nebunie. E imposibil pentru ca n-ar mai fi nimic. Inima are putere sa patrunda adanc in sufletul celui pe care il alegem. Trebuie doar sa avem curaj.Hai sa pastram luna din fiecare pentru noi si atunci cand apare acolo, Sus, sa ne rugam sa ne dea stralucire. Nici Dumnezeu, nici Cerul, nici cetele de ingeri nu se vor impotrivi daca dragostea dintre noi poate fi de fapt o luna plina.

Este prima carte careia vreau sa ii scriu un review fara sa o fi citit si nici macar nu am 100 de pagini. Daca se va intampla sa nu-mi placa finalul, voi reedita aceasta mica recenzie. Faza este ca personajul-narator Marcus, cetatean roman, ajunge la Ierusalim chiar in ziua in care fusese rastignit Iisus Hristos. Astfel ca ne asteapta o carte emotionanta care ne relateaza intr-un mod foarte accesibil ceea ce s-a intamplat atunci. Suntem martorii evenimentelor care au schimbat de atunci intreaga existenta a omenirii. Il vedem pe Iisus din Nazaret de aproape, vedem cum reactioneaza Pilat din Pont la aflarea adevarului. Deocamdata e genul de carte pe care o intalnesc destul de rar, comparabila cu ,,Shogun", ,, " sau ,,Il nome de la rosa".Intr-adevar, dupa terminarea lecturii, am constatat ca este o carte cu final deschis.

Cartea pierduta a vrajitoarelor este prima mea intalnire cu aceasta lume fantasy, pentru ca eu nu sunt o fana a acestui gen. Am urmarit doar un serial cu vampiri (si acela pentru povestea in sine, nu ca m-ar fi atras aceste fiinte) si citit o singura serie asemanatoare (Dispozitive Infernale). Prin urmare, nu aveam mari pretentii si nici asteptari. Cautam sa ies putin din zona mea de confort, voiam actiune, mister, suspans, cam atat. Pot spune ca romanul de fata a avut si parti bune, dar si parti mai putine bune. Per ansamblu mi-a placut, dar cred ca putea fi mult mai bun de atat.Romanul o are in centru pe Diana Bishop, profesor universitar si ... vrajitoare. De fapt, mai mult decat o simpla vrajitoare, dar asta descoperi pe parcurs, odata cu ea. Diana s-a inchis in ea in urma pierderii parintilor ei si a traumei din copilarie, a renuntat la aceasta lume si incearca sa aiba o viata cat se poate de normala si linistita. Descoperirea manuscrisului Ashmole 782 pune pe urma ei toate fiintele pamantene si nepamantene, vampiri, demoni, oameni si vrajitoare. Asa ajunge Diana sa intre in contact cu Matthew, un vampir misterios si atragator. Mi-a placut de el, i-am apreciat manierele si eleganta, inteligenta si experienta. Matthew e un personaj interesant tocmai pentru ca e vampir si a trecut prin toate evenimentele importante ale omenirii. Mi-a placut si cum s-a dezvoltat relatia lor, desi a fost previzibila. Nu e o poveste de dragoste siropoasa, are ceva inocent si pur in ea, e calda si echilibrata, nu patimasa si necugetata. Cei doi pornesc la drum impreuna fara sa stea prea mult pe ganduri, fara rasturnari de situatie sau alte drame. Am apreciat stabilitatea in aceasta relatie. In ceea ce o priveste pe Diana, nu pot spune ca m-a impresionat. E prototipul acela de femeie inocenta, frumoasa, inteligenta, puternica, care are nevoie de protectie si care, fara sa vrea, pune lumea in miscare. Are calitati de care nu e constienta si ii lipseste increderea in ea. Nu are o personalitate puternica, ea fiind ghidata in permanenta de Matthew, pe care inevitabil cred ca il placi mai mult, pentru ca e mai prezent. El ia deciziile, el trage sforile, el minte si detine adevarul.Mi-au placut detaliile despre vampiri si vrajitoare si lumea lor. Poate pentru un fan al genului acestea ar fi inutile si plictisitoare, dar mie mi s-au parut interesante, pentru ca nu stiam mai nimic despre acest subiect. Mi-au placut mult detaliile istorice si as fi vrut chiar mai mult accent pe ele. (Matthew a fost contemporan cu multe personalitati istorice si cred ca autoarea putea scoate mai mult de aici). Mi-au placut si pasajele despre genetica si alchimie, alte domenii necunoscute.Ce nu mi-a placut a fost actiunea. Sau mai exact lipsa ei. Nu m-au deranjat detaliile, replicile si descrierile, dar mi s-a parut ca stagneaza foarte mult. Numarul de pagini e prea mare pentru singurul fir narativ pe care il are povestea. Mister si suspans nu exista aproape de loc. Totul e liniar. Exista anumite curiozitati si semne e intrebare, care te opresc sa abandonezi romanul si te fac sa dai pagina dupa pagina in cautarea unui raspuns, dar nu suficient cat sa te impresioneze sau sa te prinda. Totusi, cred ca, fiind primul volum, autoarea a dorit sa se focuseze mai mult pe contex si mai putin pe actiune, care probabil va incepe odata cu volumul doi. In cazul acesta, elementul negativ ar fi scuzabil si de inteles, pentru ca asa se intampla de obicei cu seriile.Probabil voi continua seria cand voi mai simti nevoia sa citesc altceva, dar nu pentru ca am vreo curiozitate mare legata de continuare. Cred ca putea fi un roman foarte bun, dar i-a lipsit ceva, din punctul meu de vedere. Autoarea a facut o treaba buna cu documentarea si intriga, dar a pierdut mult la actiune.

Mi s-a spus ca "Flash-uri din sens opus" e o colectie de postari scrise pe Facebook de Marian Godina - ceea ce spune, de altfel, din carte. Insa, spre deosebire de alte culegeri de texte scrise pe net (*cough*Dacopatia lui Dan Alexe*cough*), Flash-uri e o carte bine inchegata, cu o structura clara, bine aranjata.Povestirile in sine sunt uneori mai interesante, alteori mai putin. Inceputul e o autoprezentare usor stangace a autorului, cu evenimente de la scoala si din timpul academiei de politie (nu am simtit mare lucru la despartirea de un individ de care nu-mi prea pasa, chiar daca intreaga generatie a lui Godina era cu ochii in lacrimi, de exemplu). Nu ca nu ar fi interesante, dar parca nu povesteste foarte in verva si in putine cazuri am simtit ca experientele lui sunt personale - uneori mi se parea ca citesc amintirile din copilarie ale politistului universal.Insa mai apoi a intrat in paine, cu povesti mai amuzante, triste sau dureroase despre viata unui politist de la rutiera, cu detaliile concrete care chiar fac amintirile sa fie palpabile, reale. Sa fie povestiri bune, ce mai.Pe alocuri are si cateva monologuri despre meserie, de sine statatoare, care sunt destul de didactice - inteleg de ce le-a introdus, dar parca fac o nota usor discordanta. Mai are si cateva poezii adresate unei tipe, dar recunosc ca n-am avut rabdarea sa le citesc pana la capat, chiar daca se intindeau de-abia pe vreo 2 pagini. Insa monologurile si poeziile sunt prea scurte ca sa fie cu adevarat o problema.Per ansamblu, o carte usoara, placuta, interesanta, pe care as recomanda-o si altora.

O poveste fara inhibitii, ce o are in prim plan pe Emma, o tanara in varsta de 28 de ani care detine un club celebru pentru petrecerile sale decadente, a caror obiectiv vizeaza stimularea si oferire de placeri fizice femeilor. Odata cu lasarea intunericului, in locuri cat mai exclusiviste si in spatele mastilor, toate dorintele si fanteziile ascunse ale membrilor clubului ies la iveala, manifestate intr-un erotism de nestavilit.Emma priveste aceste petreceri strict ca pe o afacere, fara a participa in mod activ la acestea, multumindu-se doar sa coordoneze si sa observe multumirea si sentimentele de placere de pe chipul clientilor sai. in ciuda faptului ca lunea o judeca pentru afecerea pe care o conduce, acesta nu se lasa afectata de barfele care o inconjoara, fiind mai mult decat incantata de realizarile ei. Cu toate acestea, singura ei deceptie o reprezinta faptul ca nu reuseste sa gaseasca pe cineva care sa o aprecieze pentru persoana care este si nu pentru trupul ei.Despre carte pot spune ca este o lectura usoara si interesanta, presarata cu momente picante si personaje cat se poate de reale. Daca alte carti abordeaza ca subiect dorintele fizice ale barbatilor, In spatele mastii prezinta un univers opus, in care femeile sunt in centrul atentiei.

E mult mai slaba decat Sa ucizi o pasare cantatoare, dar am inceput lectura incarcata de subiectivitate, pentru ca inca sunt impresionata de personajele din prima parte, desi au trecut multi ani de cand le-am descoperit. Initial, nu am reusit sa o regasesc pe Scout, asa cum o stiam eu, dar am reusit. Aici e mai cinica, mai dura si uneori prea nemiloasa cu cei care ii permit, dar am inteles-o. Unora, pur si simplu, le este greu sa isi exprime sentimentele si le vine mai usor sa ridice ziduri nonconformiste, stiind ca oamenii se tem de ce nu cunosc si nu vor incerca sa le sparga. Privita ca o continuare, ar putea fi dezamagitoare, dar Atticus gaseste mereu o cale sa ajunga in inima cititorilor. ,,Nu-i nimic pe lumea asta asa de rau sa nu poti sa vorbesti despre el, a spus.",,Jean Louise, cand ti se pune pistolul la tampla, apuci prima arma care iti iese in cale ca sa te aperi, fie ca e vorba de o piatra, un par, un bustean de foc sau un consiliu cetatenesc.",,Si mai tine minte ceva: intotdeauna e mai simplu sa ne intoarcem si sa vedem cum eram ieri sau acum zece ani. Greu e sa vedem cum suntem acum.",,Prejudecata, acest cuvant vulgar, si credinta, un cuvant curat, au ceva in comun: amandoua incep unde se termina ratiunea.",,[...] prietenii tai au nevoie de tine cand se insala, Jean Louise. N-au nevoie de tine cand au dreptate..."

Iata o minunatie de carte! Merita s-o cititi de indata, in orice editie veti gasi, exista mai multe, eu am folosit reeditarea de la ART...Despre ce este vorba in numita carte? Un om, Hanta, traieste printre carti, sub mormane de carti, intr-un subsol livresc, plin de soareci, un mic infern, are la dispozitie o presa de hirtie, trebuie sa transforme cartile in baloturi, in ceva omogen, sa distruga, asadar, propozitiile, cuvintele, ideile reactionare exprimate acolo. Dar are sufletul indoit. A fost educat intr-un regim care pretuia cartile, putea cita din filosofi (citeaza indeosebi din Hegel, nu este inteleptul meu preferat, dar hai...), acum a ajuns sa traiasca intr-un regim superior, in socialism, si e obligat sa transforme cartile intr-o materie opaca, pe care se vor tipari clasicii marxism-leninismului si clasicii mai mici.Si fiindca are un suflet indoit, Hanta bea; bea ca sa-si tina mintea treaza, de asta bea, si nu-si pierde niciun moment istetimea, nu devine un *****, cum au zis unii criticii literari, este numai un ironic dublat de un cinic nefericit. Vorbeste tot timpul si isi bate joc de toate prestigiile, inclusiv de cele religioase: nu prea are respect pentru sfinti si martiri: stie ca sfintii nu se mai pricep sa faca minuni, au ostenit, probabil. Hanta este, prin urmare, un muncitor cu o dubla constiinta, are o constiinta alienata, ca sa folosesc cuvinte din clasici... Deci Hanta este un mic inadaptat, un indaratnic, un potential dusman pentru regimul socialist definitiv instalat pe jumatate din globul pamantesc (sic!), inclusiv in Cehoslovacia. Hrabal a publicat romanul in 1977. Mai mult nu va spun, trebuie sa faceti si Domniile Voastre un mic efort si sa cumparati negresit cartea.

3.5/5What a wild ride! Si aici ma refer atat la lectura cat si la poveste in sine. Ce m-a facut sa citesc aceasta carte a fost in principal desenul din copilaria mea, de pe Minimax, care urmarea aceeasi poveste... deci stiam deja finalul si majoritatea lucrurilor ce s-au intamplat in carte, dar asta nu m-a facut sa-mi placa mai putin. Am multa simpatie pentru Jules Verne acum si chiar mi-ar placea sa citesc si alte romane de-ale lui pe viitor. Mi-a placut mult felul cum a scris aceasta carte, usor de parcurs, actuala, cu personaje tare simpatice. Calatoria pe care Phileas Fogg vrea sa o desfasoare in jurul lumii se dovedeste a fii plina de incercari grele: pe de o parte, este urmarit pe intreg parcursul de catre detectivul Fix, care il banuieste ca ar fi jefuit Banca Angliei si vrea sa il aresteze, iar pe de alta parte, domnul Fog si ajutorul sau, Passepartout sunt ba atacati, ba prinsi in mijlocul a tot felul de situatii care au rolul de a le intarzia sosirea inapoi pe pamanturi englezesti, la Londra mai precis, pentru ca pariul sa fie castigat.Domnul Fog citeste intr-un ziar ca este posibil acum ca lumea sa fie inconjurata in 80 de zile asa ca alaturi de Passepartout si de Aouda, o indianca pe care o salveaza pe parcurs, traverseaza oceane si orase intregi, neavand timpul necesar pentru a le vizita, dar ramanand cu amintiri extraordinare care le intaresc caracterele si le imbunatatesc viata; Passepartout ii ramane vesnic loial stapanului sau, dupa toate sacrificiile facute si banii cheltuiti pentru el iar domnul Fogg intalneste o femeie de care avea nevoie cu adevarat in viata lui. Mi-a placut enorm ultimul capitol al cartii, in care autorul ne intreba pe noi cu ce s-au ales de fapt personajele dupa aceasta lunga si costisitoare calatorie... iar ultima propozitie suna asa "Truly, would you not for less than that make the tour around the world?". Dupa cum spuneam, cartea a fost usor de parcurs, avand capitole scurte cu titluri sugestive. Observatiile legate de orasele si tarile strabatute sunt facute prin ochii lui Passepartout, deoarece domnul Fogg este descris ca un om mereu calm, nederanjat de nimic (expresia lui pe intregul parcurs al romanului, atunci cand se intampla ceva rau, este ca "era prevazut"), foarte calculat, logic, rational dar si foarte demn; de aceea, am fost surprinsa sa-l aud spunand cele trei cuvinte la finalul romanului, dar va las pe voi sa descoperiti acest lucru. Reusesc domnul Foggu0026amp;co sa castige pariul, pus cu cei de la The Reform Club si intreaga Anglie, de fapt? Ce se intampla la final?Pe mine una m-a lasat cu zambetul pe buze aceasta carte si chiar a oferit un boost romanelor de aventura in ochii mei. Momentan consider ca Jules Verne isi merita renumele si va recomand cu caldura aceasta carte, pentru a va delecta cu o poveste foarte bine scrisa si gandita, cu multe plot twist-uri si plin de suspans, pana in ultima clipa.

Intre 3 si 4 stelute. Nu sunt sigura in ce parte se inclina mai mult balanta. Mi-a placut, dar m-a si exasperat in mare masura. Ufff, pai, cartiile cu adolescenti... da, cartiile cu adolescenti... de ce sunt asa dramatice? Stiti cum a fost volumul de fata? Jumatate plictiseala si jumatate drama. O petrecere continua am putea spune. Acum, pot intelege oarecum de ce am renuntat la a-l mai citi cu doi ani in urma, iar de aceasta data doar incapatanarea m-a obligat sa-l termin. Si cand ma gandesc ca mai am un volum. Doamne, da sa fie bun! Deci, pot spune ca mi-a placut mai mult relatia dintre LJ si Peter aici decat in volumul anterior, deoarece a fost mai dulce, mai autentica. Faptul ca Peter s-a dovedit a fi un scump si nu doar un narcisit laudaros a fost un bonus. Asta pana la jumatea cartii, dupa voiam sa arunc cu cartea in el din cauza prostiei de care a dat dovada. Asta chiar nu se invata minte? Ce naiba?Si de unde a mai aparut si John nu-conteaza-cum-il-mai-cheama? De ce acum? De ce nu in urma cu 3 ani? Ufff Cu toate astea nu am putut sa nu observ faptul ca John este baiatul perfect. Atent, dragut, destept, manierat, caruia ii pasa cu adevarat. In caz ca Lara Jean nu-l vrea il iau eu cu mare bucurie. Nu prea mai gasesti soiul asta rar de baiat. Jocul celor 6 a mai scos actiunea din rutina si m-a captivat cat de cat. Relatia draguta dintre protagonisti mi-a induiosat inima. John nu-stiu-cum. Astea ar fi singurele aspecte care mi-au placut la cartea de fata si m-au indemnat sa o finalizez. P.S. Peter, te rog, te rog frumos, nu fii ***** si in volumul urmator, altfel capul tau o sa faca cunostiinta cu cotorul dur al cartii mele.

Anne, Hanna si Anny - destinele a trei femei, ce se lupta cu societatea pentru a-si afla menirea in lume, sunt impletite intr-un fel de stafeta peste veacuri. Atmosfera epocilor este destul de bine redata, iar alegerea stilului epistolar pentru secventele de la 1900 mi s-a parut salutara. Totusi, prea multe pasaje de romance, prea mult feminism nedigerat, prea multe clisee. Doua dintre firele narative sunt previzibile, iar al treilea este stangaci legat de restul. In plus, amuzant lucru, daca doua dintre eroine incearca sa scape de jugul societatii, una refuzand casatoria, alta trecand de la o relatie la alta, actrita ce reprezinta femeia moderna ajunge la concluzia ca fericirea sta intr-un singur partener pentru care lupta cu aceeasi forta pe care celelalte o folosisera ca sa se elibereze. Per total, este o lectura placuta, alerta, chiar daca nu extraordinara.

Nu am avut asteptari mari de la cartea aceasta, dar m-a surprins placut. E un roman psihologic cu un impact emotional puternic. E atat de incarcat de ura, resentimente, tensiune si dorinta de razbunare, incat ai nevoie de ceva light dupa el. Inceputul te indreapta intr-o directie, insa totul ia o turnura neasteptata pe parcurs, iar finalul e bine construit. Intreaga poveste e centrata pe aparente si pe rolul lor in toate deciziile noastre. Ne lasam condusi de ele si actionam condusi de ele, fara sa apelam la cea mai simpla si buna solutie: comunicarea. Daca Cath ar fi vorbit la timp, daca Stephen si Nancy ar fi discutat deschis despre problemele din familia lor, daca Robert ar fi avut rabdare sa o asculte pe sotia lui si daca Stephen nu ar fi fost atat de grabit sa actioneze ...multe vieti ar fi fost salvate. E incredibil cate strange o mama in sufletul ei, ce sacrificii e dispusa sa faca pentru copilul ei si cat de mult o orbeste dragostea pentru el. Avem exemplul pozitiv si negativ a doua mame, care actioneaza in numele dragostei pe care le-o poarta fiilor lor. Recomand acest roman, pe langa faptul ca are suspans si intriga buna, prezinta niste aspecte foarte interesante din relatia copil-parinte.

O carte incredibil de frumoasa ... mi-a placut enorm. Cartea prezinta povestea unei fete sarace , de la tara, care pe propriile puteri ajunge o doamna admirata si respectata pentru ceea ce este si ce face, niciodata uitand de unde a plecat . Nu voi dezvalui mai multe , deoarece lectura acestei carti decurge mai frumos daca nu stii de dinainte nimic despre ea . E atat de frumos scrisa , povestea decurge lin si ti-e mai mare dragul sa cunosti viata Adelinei/ Argentinei. Protagonista e un model - un om atat de frumos care ne dezvaluie multe invataturi , de la simple vorbe de-ale mamei ei, citate , la diferite situatii, momente prin care a trecut Adelina ( Argentina ) si din care putem invata ceva . " Poarta te si cand esti singura de parc-ai fi-ntre oameni si tot timpu' de parca ar sta Dumnezeu numai cu ochii pe tine ". Chiar merita citita . O recomand cu drag .

Doamna Omachi Tsukiko, functionara la o companie din Tokyo, are 37 de ani si frecventeaza bistrourile din lipsa de altceva mai pasionant. Domnul Motsumoto Harutsuna, fost profesor de literatura japoneza, are cu 30 de ani mai mult decit femeia, dar se tine bine, e breaz, si frecventeaza aceleasi bistrouri dintr-un motiv similar. Nu e nevoie de vreo fatalitate ca femeia si barbatul sa intre in vorba, sa-si faca vizite si, mai ales, sa bea pe rupte impreuna. Oricum, o faceau si inainte de a se cunoaste, exista o profunda afinitate electiva intre ei. Intr-o seara, ca sa ofer un exemplu, dau gata cinci sticlute de sake. Mentionez ca sake este, mai degraba, o bautura intaritoare / energizanta decit una alcoolica. Nu se compara cu bauturile noastre, cu tuica sa zicem - care energizeaza indeosebi prin inmuierea picioarelor si bilbiiala. Am notat si cateva retete culinare, pentru ca exotismul sa domneasca si in textul meu. Omachi il viziteaza pe domnul profesor, care ii spune poezii (citeaza si din Basho Matsuo) si o trateaza cu sake si saratele de somon, cu simburi de kaki (curmal japonez). Saratelele au gust iute, intepator pe limba, si reprezinta o gustare de biscuiti de orez in forma de simbure de kaki amestecati cu alune. Altadata incearca, alaturi de cateva sticle de bere, pastai de soia fierte cu sare. Mai maninca: tipar cu sare, tofu fiert, supa de cartofi dulci, ciuperci shimeji violet, fripte imediat ce au fost culese, muiate in sos de soia. Si n-am terminat: foarte gustoase sint si tonul cu boabe de soia fermentate, radacinile prajite de lotus (se topesc in gura!), ceapa chinezeasca sarata, bucatile de carne afumata de balena, acoperite cu alge de mare verzi si tavalite prin sos miso si otet. Intre femeia de 37 de ani si barbatul de 67 se naste, in modul cel mai firesc, o legatura nu numai de fratietate, ci si de amicitie amoroasa. Cum se va rezolva inca nu-mi dau seama, femeia pare o prada perfecta. Nici barbatul nu e mai prejos. Abia la 67 de ani poti trai, in sfirsit, marea iubire, esti gata copt pentru ea...

O lectura usoara, emotionanta si fara prea multe pretentii. Trei stelute pentru starea de bine care mi-a creat-o aceasta lectura, desi, subiectul este unul trist si pe muchie de cutit. Mi-a placut accesibilitatea textului, modul in care a fost creata aceasta carte: amintirile din trecut si situatia din prezent a Miei in spital. Mia trebuie sa ia o decizie, o decizie nu tocmai usoara. O alegere intre viata si moarte. Este si o continuare a cartii si din cate am inteles, este din perspectiva lui Adam, iubitul Miei. Sunt curioasa, bineinteles, ce a gandit el in tot acel rastimp si ce planuri de viitor avea cu Mia.

Primul contact cu Fitzgerald a fost in liceu cind am citit Marele Gatsby si nu am fost deloc impresionata de lumea superficiala creionata de el. Apoi am recitit Marele Gatsby in facultate, in engleza insa, si experienta mea a fost cu totul diferita. Am fost surprinsa sa gasesc un roman mai bun, armonios, melodios si cu unele intrebari existentiale. Acum am citit volumul de nuvele Strania poveste a lui Benjamin Button si alte intimplari din epoca jazzului si desi regret ca nu l-am avut in engleza tot a avut un efect calmant asupra mea. Te relaxeaza in timp ce iti povesteste despre lumea apusa a jazzului din anii '20 - '30.

Fiintele umane sunt mai mult decat carne si oase, si atunci cand devii constient de asta si incepi sa crezi ca ai un suflet, legatura ta cu ingerii infloreste.Daca acea pasare cade si se loveste, nu va simti toata durerea cazaturii, deoarece Dumnezeu va simti 99% din ea. Dumnezeu simte tot ce se intampla cu fiecare pasare in parte si este la fel si cu noi - cand se intampla ceva care ne raneste, simtim doar o fractiune din durere. Dumnezeu simte restul si o indeparteaza.... am dat peste un inger si apoi am pasit in ea. Era peste tot in jurul meu; era mare, tandra si frumoasa. Era Ingerul Iubirii Materne. Ingerul Iubirii Materne este rotund ca soarele si imens. Aripile se petrec in jurul ei, dar se si deschid, cam ca la o closca. Mainile ei sunt intotdeauna pregatite sa te imbratiseze. Culoarea ei e un amestec de crem si alb. Este translucida si vezi o lumina foarte stralucitoare emanand din ea, dar nu poti vedea prin ea.Fata ei radiaza iubire, ochii ei sunt mari ca niste farfurioare, scanteind de lumina iubirii materne si are parul ondulat de culoare alb-crem. Radiaza imbratisari de iubire tot timpul. Nu iti doresti decat sa cazi in bratele ei si sa fii imbratisat de ea.Multi dintre noi ne temem de moarte, insa nu trebuie sa ne fie frica. In momentul mortii nu exista nici durere, nici disconfort; unii oameni pot avea dureri pana in ultima clipa, insa atunci cand mor, durerea dispare. Moartea este precum nasterea; stiu ca poate parea ciudat ca spun acest lucru, dar te nasti intr-o noua viata. Nu mori cu adevarat; iti parasesti doar aceasta carcasa fizica - ca pe o coaja goala de ou.

"Adio, arme!" este povestea autorului insusi care, trimis ca "voluntar" pe frontul din Italia (Primul Razboi Mondial), se indragosteste de o asistenta a Crucii Rosii. Patosul cu care este descrisa iubirea in cea de-a doua parte a romanului si tragicul final al acestuia (care l-a facut pe Hemingway sa se retraga in singuratate) reprezinta o experienta profunda, o experienta a carei urmare a fost incoltirea nimbului artistic. Stilul lui Hemingway este succint si arareori are fragmente in care sa descrie stari, lasand, deci, la latitudinea cititorului sa interpreteze incertitudinea trairilor atat de evidentiata in scrierile sale.S-a facut si un film, "In love and war", doar ca e mult modificat subiectul, insa finalul filmului mi se pare mult mai coplesitor decat finalul romanului...

Imi aduc aminte ca m-am intalnit fix inainte sa plec in Barcelona cu prietena mea Ilinca care mi-a spus ca a citit autobiografia lui Marquez si ca i-a placut foarte mult. Ii spuneam ca si eu imi doresc de mult sa o citesc, iar dupa multe luni ma gasesc scriind recenzia cartii.M-a suprins foarte tare aceasta carte. S-a dovedit a fi complet diferita fata de ceea ce imi imaginam eu inainte de a o cumpara. Vivir para contarla prezinta parte din viata lui Gabriel Garcia Marquez asa cum si-o aminteste acesta din copilarie pana ce trecuse de vreo 26 de ani.Ce m-a surprins atat de tare? In primul rand, omul ce sta in spatele atator randuri inspirate si mitice pe care le-am citit. Mi-as fi imaginat ca Marquez este oricum mai putin timid. Mi-as fi imaginat ca un om care a inregistrat succesul lui poseda o incredere interioara foarte greu de combatut. Cartea mi-a demonstrat ca nu. Refuz totusi sa cred ca timiditatea este ceva ce nu poate fi vindecata. Prefer sa consider ca in cazul lui a fost mai mult vorba despre concentrarea energiei inspre directia scrisului si neglijarea persoanei.In al doilea rand, m-a impresionat activitatea jurnalistica. Recunosc ca am avut ceva flash-back-uri de la orele din liceu de romana cand vorbeam despre directia literara si jurnalistica in Romania. Marquez a ilustrat jurnalismul ca pe un copil. Un copil pe care nu l-a vrut, pe care a incercat sa-l schimbe, dar pe care a ajuns sa-l reinventeze si sa-l iubeasca.In al treilea rand, saracia. Sper deosebire de alte carti pe care le-am citit unde saracia apare ca o boala contagioasa, in cartea lui Marquez ea este o stare materiala care nu provoaca nici un efect major asupra scriitorului. Nu cred ca am mai intalnit o asa desprindere de lucrurile materiale. Ca si cum ar fi trait intr-o lume paralela.Printre familia numeroasa, razboi si revolutii, amoruri si cronici, Marquez reuseste sa ilustreze o Columbia mai reala decat in celelalte opere, dar cu siguranta mult mai magica decat e in realitate. E de citit pentru cei care vor sa se convinga ca e posibil sa nu te lasi afectat sau impresionat de ceea ce ti se intampla sau pentru cei care vor sa vada un exemplu despre ceea ce inseamna a trai in cel mai pur si unic sens al cuvantului.

De cind cu opinile medicilor, neurologilor si psihologilor de orientare analitica, toata lumea crede ca iubirea dureaza (cel mult) 3 (trei) ani. Cind dureaza 4 e un scandal, o anomalie impertinenta a speciei umane, o incalcare brutala a unui principiu stiintific: psihologic u0026amp; matematic. Asa ceva nu se poate...Si totusi naratorul omniscient pretinde ca numitul Florentino Ariza (un individ cam ridicol si cam rigid, dar simpatic, ca sa-l caracterizez cu blindete) o iubeste (si o asteapta) pe numita Fermina Daza vreme de cincizeci si unu de ani, noua luni, patru zile, sase ore, douazeci si sapte de minute si 32 de secunde. Intr-o recenzie din 1988, Thomas Pynchon afirma ca actiunea romanului se petrece cam din 1880 pina in 1930. Deci, Florentino se indragosteste in preajma anului 1880 (mai precis, cu citiva ani inainte) si nu se opreste din iubit nici in 1930, cind Fermina ramine vaduva, infirmind astfel, prin sentimentul lui peren, toate previziunile medicilor. El are 76 de ani, ea 72, exact virsta potrivita de a o lua de la capat intr-un amor decisiv, final, pacific, asezat (adica lipsit de trasnetele si vijeliile amorului banal, juvenil). Iubirea lui e un fenomen incredibil (o monomanie), cum numai in povesti si in romanele lui Marquez e cu putinta. Dar iata: Florentino nu incetase nici macar o singura clipa sa se gindeasca la ea, de cind Fermina Daza il respinsese fara drept de apel, dupa o iubire lunga si zbuciumata... N-a fost nevoie sa tina socoteala uitarii, tragind zilnic cite o linie pe zidurile vreunei carcere, pentru ca nu trecea nici macar o zi fara ca ceva sa nu-i aminteasca de ea. O sa spuneti ca m-am legat de o bagatela. Asa este. In fond, iubeste omul si gata, cit are el chef, dupa pofta inimii, cum se spune, nu cit i-au prescris (si ne prescriu) niste medici obtuzi si uscati, care nu iubesc decit din 3 in 3 ani cite 0, 03 ani. Romanul e interesant din cu totul asta pricina. Trebuie citit lent, fiecare propozitie ascunde o surpriza si e bine sa te bucuri de ea. Criticii de la Kirkus Review tocmai asta i-au reprosat prozatorului: ca si-a construit frazele cu mai multa atentie decit capitolele. Romanul ar fi precar tocmai sub aspectul constructiei. Nu mi s-a parut. Constructia e dupa modelul clasic, firul narativ se rupe destul de rar. In fond, e vorba de niste biografii nu neaparat spectaculoase, dar suficient de interesante ca sa-ti continui lectura. Stilul, in schimb, e meserias. Prozatorul e stapin pe mestesugul lui. Nu am intilnit fraze de umplutura, cei de la Kirkus Review au exagerat.Dar am intilnit, in traducerea romaneasca, fireste, sintagme si enunturi care ar merita studiate de orice tinar scriitor interesat de secretele artei scrisului: risul libertin al papagalului, ochi livizi, rabdare minerala, piele stravezie, ca de parafina, tipatul sordid al pasarilor, o femeie cu pleoape portugheze, care o fac si mai distanta, mireasma sibilinica a gardeniilor etc. Daca vrei sa devii ilustru si sa ai parte de o binemeritata glorie postuma, e bine sa parcurgi foarte lent acest roman.In loc de concluzie, un panseu metafizic: Iubirea se hraneste din absenta si moare odata cu prezenta celuilalt. Cine e hotarit sa iubeasca pe veci o femeie trebuie s-o pastreze in iatacul memoriei si sa n-o lase cu nici un chip sa evadeze de-acolo.

Romanul este scris in stilul vremurilor cand timpul avea o nesfarsita rabdare. Lungi descrieri in fraze filozofice incalcite (capitolul Studii e aproape de necitit) si, pe alocuri, pretioase si plictisitoare.Ca si Casa Buddenbrook, Muntele vrajit este un roman de idei si mai putin de actiune, cu intriga 0. Sunt descrise in amanunt stari, oameni, idei, sentimente, caractere, simptome, vremuri, obiceiuri, atmosfera, dar nu se intampla ceva concret. Proza pura, arida, teutonica desfasurata pe sute de pagini. Necesita tenacitate si concentrare ca sa rezisti pana la capat, cand constati epuizat ca te asteapta volumul II, chiar usor mai lung ca primul.

Nimeni dintre noi nu poate sti in ce directii ar fi putut, si poate ar fi trebuit, s-o ia viata noastra. Poate ca este mai bine asa.Nici n-am iesit bine din atmosfera Marilor minciuni nevinovate, ca am intrat in zona cu Secretul sotului. Si mi-a placut, n-as mai fi iesit de-acolo. Dar daca as fi ramas, cine stie in ce directie ar fi putut-o lua viata mea.Cecilia, Tess si Rachel. Trei voci diferite, impartind o partitura si avand fiecare solo-ul bine definit, doar ca tonalitatea in care le canta difera. Am fost fericita, stand la loja si ascultandu-le. Chiar canta bine iar Liane, dirijoarea, le-a calauzit de asa maniera incat la final am bisat piesa. Clar urmeaza alta carte marca Moriarty.Secretul sotului e despre (ce altceva decat) secrete. Plus masti, ascunzisuri, temeri si sperante cu care, iesind din zona de confort, suntem nevoiti sa jonglam. Asemeni unor echilibristi pe sarma, a caror prajina care-I ajuta la mentinerea echilibrului a fost inlocuita cu cateva oua crude. Daca le scapa se sparg si manjesc totul in jur, daca le strang prea tare se sparg si vor fi manjiti ei insisi. Doar cativa ajung sa traverseze complet sarma, de la un capat la altul.Daca vreti sa aflati cine a reusit si daca merita, cititi cartea. Mie mi-a placut.

Nu stiu dar nu cred ca John Green va primi vreodata mai mult de trei stele pentru o carte de la mine. Trebuie sa recunosc ca asta m-a tinut rau de tot in priza si am citit incontinuu la ea, de curiozitate dar si fiindca e foarte catchy. Povestea il urmareste pe Miles, un tip de 17 ani care vine la liceu in Alabama si se imprieteneste cu colegul sau de camera - Colonelul, cu un tip pe nume Takumi si, cel mai important, cu Alaska, de care se indragosteste. Cartea e impartita in doua parti: INAINTE si DUPA. Ar fi un spoiler daca as explica ce inseamna asta.Cartea se vrea a fi filosofica, Miles fiind in cautarea iluminarii insa lasandu-mi un gust foarte amar la sfarsit, cu eseul lui pentru ora de religie... Intrebarea fundamentala este cum se iese din labirintul durerii iar el gaseste un raspuns destul de ok pentru asta (=nu iesim) insa super prost exprimat, dupa parerea mea. Alaska e o tipa groaznica. Nu mi-a placut. Era depresiva tot timpul si nu dorea sa lase pe nimeni sa-i afle secretele. Cei trei tipi se gasesc in situatia de a incerca sa afle ce gandea ea, insa nu reusesc, bineinteles. Mai apare si personajul Larei (care e romanca), prietena lui Miles pentru scurt timp insa existenta ei mi s-a parut inutila.Per-total, a fost descrisa viata din campus, intr-un mod super interactiv, amuzant chiar caci grupul lor de prieteni se ocupa in mod special cu farsele. Profesorii (=Batranul, profesorul de religie) si Vulturul (supraveghetorul) au fost personaje foarte simpatice. Mi-a placut enorm spatiul in care s-a desfasurat actiunea insa actiunea in sine, nu. De asta i-am dat trei stele.Mai ramane si misterul Alaskai, care aduce multe teme in discutie insa nu stiu ce sa zic despre el. Miles, la fel ca autorul cartii, are o obsesie pentru memorarea ultimelor cuvinte a oamenilor importanti din istorie... Asta e o chestie interesanta; temele generale sunt: moartea si viata dupa moarte, durerea si Necunoscutul. A fost o carte ok, din a carei lume mi-e foarte greu sa ies acum fiindca e o lume in care chiar mi-ar placea sa traiesc. O recomand celor cauta o poveste buna, o carte medie ca nivel de dificultate, care vor sa patrunda in "lumea adolescentilor", cu toate problemele si intrebarile pe care le presupune. N-o sa inteleg niciodata de ce sunt romantizati oamenii precum Alaska, in mod evident aflati in dezechilibru mintal, si de ce se presupune ca ei sunt centrul universului, spre care restul oamenilor se indreapta orbeste. Singurul lucru cool la ea ar putea fi farsele... Pana si Miles si ceilalti doi tipi recunosc ca de cele mai multe ori o urasc, pentru tot ce a reprezentat ea, pentru toanele ei si asa mai departe. Totusi, de ce trebuie sa fie asa afectati de existenta ei? Cu toate ca la final, din aceasta nu se alege decat o concluzie utila pentru restul vietii lui Miles, personajul principal (prin ochii caruia vedem actiunea). Da, asta a fost cu adevarat interesant. Dar cartea este mediocra. As putea vorbi despre ea incontinuu. Ca ar fi putut avea patru stele daca eseul lui Miles n-ar fi fost asa de aiurea, daca... - ceea ce mi-a placut in schimb, a fost realismul. Chestia pe care o caut eu in orice carte. Realismul, adevarul, logica. Chestiile astea nu-i lipsesc niciodata lui Green, chiar daca personajele lui sunt asemanatoare ca si tipologie. Imi place John Green. Astept sa ma uimeasca, pentru ca stiu ca poate. Sunt oarecum traumatizata. Cititi cartea asta.

3,5 stelute, dar ma explic. Acest volum mi-a placut mai mult ca precedentul, insa m-a lasat cu multe intrebari. La o numaratoare ii avem pe 4,6,7,8,7,9,10. Am crezut toata cartea ca un anumit personaj este numarul cinci, insa nu am avut dreptate. Eroii nostrii il confrunta pentru prima oara pe marele lor dusman mog si realizeaza cat mai au de luptat ca sa ajunga mai puternic. Volumul este mic, nici macar 300 de pagini, iar mie cel mai mult mi-a placut realatia Noua-Patru. Numarul Noua si Marina sunt acum personajele mele preferate.

Prima carte de fictiune a anului care mi s-a parut chiar de 5 stele. Elif Shafak e cu siguranta una dintre acele intalniri literare de seama. O aveam de mult pe lista cu "Bastarda Istanbulului". Apoi a venit vacanta in Turcia si am cumparat-o pe asta pentru ca mi s-a parut ca mi se potriveste. Tot sceptica eram, totusi. Am inceput-o si mi-am zis: imi place stilul ei de povestitor, nu si povestea. Apoi m-a prins atat de tare incat am citit peste tot (pe strada, cu grija sa nu ma lovesc de alti trecatori, in toata aglomeratia de 6 de la metrou, in tramvai chiar daca nu aveam de ce sa ma tin). Cu siguranta nu o sa ma opresc la "Cele patruzeci de legi ale iubirii" cand vine vorba de Elif Shafak.

Incontestabil, capodopera romancierului rus. Ultima sa carte este o galerie uluitoare de personaje unul mai contradictoriu ca altul. E uimitor cu cata finete descrie Dostoievski in 1880 binele si raul ce salasluiesc si se lupta neincetat in sufletul oricarui om, mult inainte de teoriile psihologiei moderne. Astfel ca toate personajele sale sunt sfasiate de trairi paradoxale, exaltate pana la paroxism, ce duc cu gandul la boli mintale. Ca si la prima lectura, personajul meu favorit este - cum altfel? - Alexei Feodorovici Karamazov. Complex si, totodata, echilibrat, firesc.

Mi-a placut, azi, sa traiesc in spatiul pur-mioritic. Mi-a placut si faptul ca Sadoveanu nu a cazut in extremismul socialist (enumeratia din incipitul romanului, pusa in gura lui Lipan, fiind doar o introducere fara insinuari politice). Mi-a placut si de viclenia mocninda a Vitoriei si de spiritul ei bland ("Dumnezeu sa te ierte!"). Mi-a placut -in fine!- ca Sadoveanu a descris lumea munteana asa cum era ea, cu femeia plina de prejudecati, dar smierita, cu a ei credinta oarba in sfinti si-n popi si cu devotamentul ce l-a purtat asupra sperantei ca Lipan traieste...

Atat de dulce, emotionanta si plina de nevinovatie a fost povestea asta... Vazute prin ochii senini ai unui copil, pana si cele mai mari tragedii ale vietii capata un aer de irealitate. Momo are treisprezece ani si locuieste cu tatal sau in Paris. Tanjind dupa atentia si intelegerea acestuia, viata lui Momo este impartita intre mici furtisaguri si nou-descoperitele prostituate din apropiere, pana intr-o zi cand se imprieteneste cu domnul Ibrahim si totul capata o noua directie. Amuzanta, profunda si plina de subtilitate, prietenia dintre cei doi reprezinta in cele din urma salvarea lui Momo, impacarea sa cu sine insusi si cu intreaga lume.M-a impresionat... M-a impresionat stilul liric si detasat al lui Eric-Emmanuel Schmidt de a aborda teme atat de sensibile (religie, discriminare, Holocaust), mi-a placut seninatatea care emana din fiecare pagina si ideea ca, dincolo de credintele religioase si diferentele individuale, tot ceea ce conteaza e umanitatea. Stii, domnule Ibrahim, cand zic ca zambetul e o chestie pentru aia cu dare de mana, vreau sa zic ca-i pentru oamenii fericiti. De aici se trage greseala. Afla ca de fapt zambetul e cel care-l face pe om fericit. Pe dracu'! [...]A doua zi, iesind in lume, aruncam zambete la dreapta si la stanga, de-ai fi zis ca fusesem dus peste noapte la spital si-mi injectasera aia vreun ser al veseliei.

Stiu ca este un roman foarte apreciat, dar mie nu mi-a placut aproape deloc. Nu am reusit sa ma leg de niciun personaj, scriitura este seaca, iar ritmul este foarte anost, axandu-se preponderent pe trairile interioare ale personajului principal. Shahab este un copil de 4 ani, care nu vorbeste pentru ca este suparat pe parintii lui. De ce? Pentru ca tatal lui il ignora. Dar acesta il ignora pentru ca a obosit sa incerce sa-l faca sa vorbeasca si a renuntat abia dupa multe semne care aratau ca Shahab este bolnav psihic. E suparat si pe mama lui pentru ca e tot timpul trista, dar biata femeie este asa pentru ca are un copil care se poarta ca un retardat si un mic psihopat. Cu toate acestea, ea continua sa il iubeasca, sa il alinte si sa creada in el. Ca sa se razbune pe cei care il trateaza urat, Shahab comite fapte groaznice, de exemplu ii arunca de sus o caramida bunicii lui direct in cap, apoi se ascunde. Stie cand sa se prefaca, sa minta si cum sa manipuleze si intelege aproape ca un adult atitudinea celor din jur. Tot ce face el este total nepotrivit cu varsta lui si mi-e imposibil sa cred ca un copil de 4 ani poate gandi asa. Abia spre sfarsit a inceput sa mi se para emotionanta. Simt ca autoarea a citit Flori pentru Algernon si Al cincilea copil, de Doris Lessing, si a vrut sa faca un piure din ele, dar i-a iesit apos. E mai degraba o carte de parenting menita sa sensibilizeze parintii, si nu un roman memorabil.,,[...] ce face omul cu drag si din placere e mai putin greu si obositor.'',,Unele lucruri nu apar scrise in carti si in caiete, iubirea e o poveste scrisa in inimile oamenilor.'',,Tocmai cand grijile apasa mai greu, e nevoie sa te destainui cuiva si sa-ti deschizi sufletul.''

Scris pe marginea minunatei sale distopii "Minunata lume noua", eseul lui Huxley este citit dupa aproape 60 de ani ca un comentariu de incredibila actualitate. Previziunile sale obscure si pesimiste s-au implinit cu o viteza chiar mai rapida decat se astepta el, iar individul este astazi mai constrans de fortele superioare lui mai mult ca oricand. Insa, precum concluzioneaza si Huxley, "poate ca fortele care ne ameninta acum libertatea sunt prea puternice pentru a li se putea rezista multa vreme. Si totusi, este de datoria noastra sa facem tot ce putem pentru a ne impotrivi lor."

Unul dintre cele mai surprinzatoare romane! Magistral, uluitor, neasteptat, absolut minunat, te tine cu sufletul la gura, te face sa simti frica pe sira spinarii si te induioseaza cu mesajul sau de iubire, cu inocenta, cu simplitate, cu tot ceea ce e mai urat si mai frumos pe lumea asta; pur si simplu, te infioara de la inceput pana la sfarsit. Metaforele sunt de vis in descrierile starilor sufletesti, in descrierile naturii care se asorteaza cu ele si cu povestea... Imi place mult estetica uratului abordata aici, psihologia personajelor, povestea in sine tesuta in jurul unui baiat si a unei carti. Te transformi repede din cititor in spectator apoi, fara sa realizezi, in participant la poveste pentru ca Zafon, in maiestria lui, te transpune in roman imediat ce incepi lectura, fara sa iti lase macar ragazul sa te acomodezi putin cu tot decorul si toate personajele; esti acolo, prezent de la primul cuvant si pana la ultimul, si experimentezi tot ceea ce simt si traiesc si ei, cei din roman.In cateva cuvinte simple, de umil cititor, este o lectura de 'wow', de carusel, cu un final si un parcurs neasteptate, un roman dedicat parca, in mod discret si elegant, cititorului care iubeste 'cartea'. Un roman pe care iti pare rau ca l-ai terminat de citit.

Bineinteles ca astept un nou roman de Khaled Hosseini. Pentru ca am citit Si muntii au ecou, la fel ca si precedentele Vanatorii de zmeie si Splendida cetate a celor o mie de sori, cu respiratia taiata si cu creionul in mana.Iara daca aceste cateva dintre citatele mele preferate din Si muntii au ecou ajuta pe cineva sa-l descopere si sa-l indrageasca pe Khaled Hosseini, m-as bucura mult.Toate lucrurile bune in viata sunt fragile si usor de pierdut.Daca o cultura este o casa, atunci limba este cheia de la usa din fata si de la toate camerele dinauntru.Un barbat nu poate munci daca ii este sete.O poveste este precum un tren in miscare: indiferent de locul in care urci, esti obligat sa ajungi mai devreme sau mai tarziu la destinatie.Ei bine, copiii nu sunt niciodata tot ceea ce ai sperat.Locuia intr-o casa mare, dar intr-o lume inchisa. In unele zile era atat de plictisit, incat ar fi mestecat si lemn.Toate lumea insala si toata lumea minte.Lumea este fundamental un loc nedrept; trebuie doar sa te uiti pe fereastra dormitorului.Ce inseamna sa fii erou de razboi: odata ce ai devenit unul, asa mori...Lumea, in general, nu vede ce se intampla inauntrul tau, nu da nici doi bani pe sperantele, visele, necazurile tale, care raman ascunse acolo dincolo de piele si oase.Frumusetea este un dar imens, nemeritat, oferit la intamplare si in mod absurd.Timpul e precum sarmul. Nu ai niciodata atat de mult precum crezi.N-are rost sa te plangi de ceea ce este inevitabil.

Mhm. Abordarea este copilareasca. Descriind mai multe planuri -toate din perspectiva pragmatica-, nu reuseste sa le imbine si toate raman paralele. Mi-a placut pe alocuri o scurta "dialectica de cafenea" si o filosofie succinta a amintirii care suna cam asa: "stii, ma gandeam daca nu cumva oamenii isi folosesc amintirile pe post de combustibil. Ca sunt importante sau nu, asta nu conteaza cand e vorba sa te mentii in viata. Sunt combustibil si atat. Ca e reclama de ziar, carte de filosofie, gravura erotica sau teanc de bancnote, daca le pui pe foc, toate sunt niste bucati de hartie. Focul nu se gandeste: "Oho! asta e Kant!", "asta e ziarul din editia de seara" sau "Mama, ce tate are" cand le arde. Pentru el toate nu sunt nimic mai mult decat simple bucati de hartie. La fel si cu amintirile. Ca sunt importante, ca nu sunt importante, ca nu folosesc la nimic, toate sunt combustibil, fara nicio diferenta." Confesiunea asta cu atatea substraturi (dar nici nu ma gandesc la faptul ca au fost introduse acolo constient), dar atat!

De data aceasta, sunt in minoritate. Nu am putut sa ma atasez de personaje. Nu mi-a pasat de ele, de temerile si de dorintele lor. Pe la jumatatea romanului, am vrut sa renunt. Nu mi-a placut de pacientul englez si nu am putut sa inteleg obsesia Hanei in ceea ce il priveste. Voiam sa tip la ea, la Caravaggio si la Kip. Voiam ca ei sa paraseasca vila, in loc sa sufere intre patru pereti, bantuiti de trecut. Si o alta problema, care m-a impiedicat sa ma bucur de lectura: stilul autorului. Am avut impresia ca frazele se rup la jumatate.

Am vazut ecranizarea cartii Ultimul cantec in urma cu cativa ani si mi-a placut enorm, insa cartea abia acum am reusit sa o citesc. Este superba, exact asa cum ma asteptam, dar, desi stiam finalul, tot m-a sfaramat in bucatele mici-mici. Este o poveste deosebit de frumoasa, despre prietenie, familie si iubire, despre viata si moarte. Minciuni, tradari, inselaciune, adevaruri nerostite care risca sa distruga prietenii si relatii. Este o carte care te ridica pe culmile fericirii, iar apoi iti frange inima in mii de bucatele, doar ca sa le lipeasca la loc, cateva pagini mai incolo. Pentru mine, este o carte pe care o voi pastra in suflet si la care voi reveni oricand cu drag.

Printre putinele impresii puternice pe care mi le-a lasat cartea (care nici macar nu stiu daca e roman, colectie de povestiri sau memorii romantate) e ca citesc un Marquez autohton. Nu stiu sa ma explic, nu e realism magic la mijloc, dar e un pic de Marquez in stilul domnului Teodorescu, pe care nu l-am mai citit anterior, deci nu pot sa apreciez comparativ scrierile dumisale, asa ca ma rezum doar la comparatia cu M.Si al doilea lucru care mi-a ramas in minte e numarul mare de personaje, Bruegel-like, cu toti locuitorii Medgidiei adunati nu in piata urbei, ci in gara, unde e restaurantul lui Fanica: chelneri, functionari, spiteri, croitorese, jandarmi si scolari deopotriva; romani, tatari, evrei.Mai am citeva romane romanesti recente pe lista, dar chef de ele deloc. Ma gindesc sa stau departe de critici deocamdata.

O adevarata sauna intelectuala pentru mine :)A fost oarecum ironic sa observ similitidunile dintre comunitatea evreiasca olandeza din secolul al XVII-lea si reich-ul lui Hitler. In aceste doua organizatii domina suprematia pura. In prima, poporul ales de Dumnezeu si supravietuitor, in cel de-al doilea - superioritatea rasei. Personajele centrale ale lui Yalom sunt in acord cu o istorie a copilariei similare, insa in cea mai mare antiteza atunci cand vine vorba de raportarea la comunitate. Spinoza isi atinge desavarsirea prin izolare, iar Rosenberg prin apartenenta. Intre aceste povesti sta filosofia lui Spinoza pe care, cu ajutorul lui Yalom, am reusit sa o patrund. Abordasem princiile sale in mod acadenim, insa fara succes. Yalom insa contextualizeaza aceasta filosofie in dialoguri savuroase si cautatoare de sens. Am invatat astfel aproape experiental.

Citind "Exercitii de echilibru" si vazand totodata goana nebuna a tineretului capitalist dupa o asemenea carte, se observa foarte clar declinul literaturii. Chirila are promovabilitate pe piata doar pentru ca mai apare la TV, iar nu stiu care X, boem si sarac lipit, cu romane geniale, vinde 10 exemplare pe an. "Cel mai frumos lucru al dumnezeirii este ca Dumnezeu se afla si in sufletele celor care il contesta fara ca acestia sa i se poata opune.". Siiiiigur! In fapt, ideea lui e spre bine, dar mai bine ar ramane la muzica...

Partea a doua a frumoasei trilogii tolkiene reda o poveste uluitoare, care, in starea incipienta, este despicata in doua si descrie pe larg faptele marete ale Fratiei Inelului din doua perspective distincte: Aragorn, Legolas si prietenul sau gnom Gimli, care urmeaza sa-si revada un vechi prieten, fiind considerat pierdut si, pe de alta parte, Purtatorul Inelului si aparatorul sau cuviincios, care-si iau drept calauza o faptura nu atat de prielnica privirii piticutilor.Istoria devine mult mai interesanta, cu variate descrieri de natura, imbinand melancolia povarnisurilor si a gruiurilor muntilor cu smarcurile, pe care, ulterior, avea sa le parcurga Frodo, impreuna cu slujitorul sau fidel - Sam cel Intelept. Sfarsitul partii a doua ia o cotitura controversata, readucand cu osardie in mintea cititorului un val de curiozitate, care se cere a fi strunit cu lectura ultimii parti: Intoarcerea Regelui.

Cartarescu reia aceleasi teme (ba chiar intregi texte) in mai multe din volumele sale, atribuindu-le, totusi, roluri diferite in cadrul culegerilor de povestiri vazute din perspectiva intregului. In "Ochiul caprui al dragostei noastre", scriitorul adopta un ton mult mai trist, nostalgic si resemnat in fata curgerii timpului, devenita deja certitudine aproape palpabila, in contrast cu umorul consacrat din alte opere ce ii apartin (vezi "De ce iubim femeile", "Frumoasele straine"), fara insa ca acest lucru sa ii stirbeasca catusi de putin farmecul inconfundabil. Ceea ce le lipseste acestor proze este, poate, un fir calauzitor ceva mai clar delimitat. El exista, dar se pierde adesea printre cuvinte si titluri. 4,5/5

"Doamna Dalloway" este oarecum romanul de break-through al Virginiei. Actiunea prezenta se desfasoara de-a lungul unei singure zile, perioada in care cateva personaje isi traiesc vietile. Doar pentru una, ziua se va sfarsi iremediabil. Actiunea are doua planuri - planul prezent, fizic, al realitatii imediate (pregatirile petrecerii doamnei Dalloway si mersul lui Septimus la psihanalist fiind temele principale, dar mai sunt o gramade de alte situatii secundare) si planul gandurilor (trecut-prezent-putin viitor). Planul al doilea este extrem de interesant iar Virginia il creeaza cu o maiestrie uimitoare (mie mi-a placut mai mult decat prima parte a primului volum a lui Proust). Citirea cartii este ca un flux continuu de ganduri care se intretaie, merg mana in mana, o iau inainte, asa ca mi-a fost foarte greu sa las cartea din mana. Problematica nebuniei si a psihanalizei oglindeste o critica majora pe care scriitoarea o aduce psihanalizei contemporane. Impartasesc ideile scriitoarei despre normalitate, nebunie si psihanalisti. Common-sense-ul si up-tight-ismul clasei aristocratice britanice sunt si ele luate in vizor. Decat o carte cu o actiune nemaipomenita si rasturnari spectaculoase de situatie, aceasta carte m-a fascinat prin disectia mintilor umane. Am avut acest sentiment in timp ce citeam - ca intru in capetele lor si sunt partas la gandurile lor. Ca un voyeur. As fi vrut sa dureze mai mult cartea. Finalul, adica petrecerea, mi s-a parut un picut (doar un picut) mai succint decat celelalte 200 de pagini. As fi vrut si mai multe monologuri mentale, dar pe de alta parte cine are timp de monologuri mentale la o petrecere, unde toti de fapt incearca sa se concentreze la a face o prezenta cat mai buna. Deci a fost ok cat a fost. Cartea o recomand cu caldura si sper sa existe cativa care o citesc si sa discutam anumite teme in grup.Gandurile paranoide ale unuia dintre personaje sunt prezentate magistral. Iar punctul culminant este puternic, mai ales prin absenta dramei. Cantece care mi-au venit in cap in timp ce citeam:R.E.M - "Everybody hurts"Marcy's Playground - "One more suicide"Usor usor m-am gandit la "Absalom, Absalom", insa Doamna Dalloway este un pic mai moale decat cartea lui Faulkner. Oscilez intre 4 si 5 puncte.

Dostoievski, inconfundabil.O drama a omului insingurat si neinteles....omului ii place sa-si cintareasca numai amaraciunea, iar fericirea nu si-o cintareste. Insa, daca ar socoti-o cum trebuie, ar vedea ca fericire exista destula pentru fiecare. ...ne-am dezobisnuit cu totii de viata, schiopatam cu totii in privinta asta, unii mai mult, altii mai putin. Ne-am dezobisnuit chiar intr-o asemenea masura, incit simtim uneori un fel de dezgust fata de adevarata 'viata vie' si de aceea nici nu suportam sa ne aminteasca cineva de ea. Doar am ajuns pina acolo, incit adevarata 'viata vie' mai ca n-o consideram drept o munca, aproape un fel de slujba si sintem de acord cu totii, in sinea noastra, ca tot mai bine e ca din carte. Si la ce bun ne framintam citeodata, la ce bun ne facem de cap, ce tot vrem? Nici noi nu stim.Noua pina si oameni ne e greu sa fim oameni cu trup propriu si singe, adevarat; ne e rusine de asta, socotim ca-i un lucru de ocara si ne tot incapatinam sa fim un fel de oameni universali, ceva ce inca nu s-a pomenit.

Titlul se potriveste perfect cu actiunea: daca la inceput doar Ignatius J. Reilly pare a fi cel mai mare imbecil - 30 de ani, fara loc de munca, plin de idei scrantite, paranoic si iresponsabil, pe parcursul romanului se adevereste ca toate personajele din jurul sau sunt la fel de imbecile. Daca am avut careva asteptari cand am inceput sa citesc cartea, pe parcurs mi-am dat seama ca actiunea va fi la fel si nu se va modifica mai nimic spre finalul cartii. Personajele nu au suferit nicio transformare sau evolutie, ba mai mult, bat pasul pe loc. Din acest punct de vedere, nu stiu de ce romanul este atat de popular si considerat controversat, pentru ca, in fond, relateaza povestea unei comunitati dezorganizate, care traieste in afara realitatii, iar protagonistul este pur si simplu revoltator de - cum sugereaza titlul - imbecil.

Una din acele rare carti care deschid universuri intregi de perspective, si pe care eu le numesc "biblii".Imbina intelepciune arhetipala, cu filosofie si arta si extinde rezultatele dincolo de limitele a ce-am numi, in mod traditional, stiinta.Cartea este compusa din povesti a caror interpretare este oferita de autoare, in scopul de a impartasi abordari si solutii pentru probleme existentiale.Desi adreseaza arhetipul feminin, continutul ideatic al cartii este usor de extins catre arhetipul masculin, intrucat fiecare poveste adreseaza episoade din viata oricui: initierea, capcanele, pradatorii naturali, sabotorul intern, descoperirea iubirii, maturizarea.Fiecare dintre povesti ar putea reprezenta, in sine, un subiect amplu de dezvoltare personala. Barba Albastra, Fetita cu chibrituri, Llorona, Pantofiorii rosii, Pielea de foca, Fata fara maini, Loba, inteleapta Vasilisa,..., sunt tot atatea calatorii evolutive.Una din ideile interesante de abordare este ca toate personajele povestilor sunt descrise ca parte a psihicului aceleiasi persoane.

Cred ca e cel mai relevant roman/subiect din acea perioada, cea victoriana adica, citit de mine pana acum unde intruneste majoritatea temelor sau subiectelor specifice acelei vremi. Mi-a placut enorm la acest roman ca nu m-am plictisit citindu-l. Are de toate, si actiune si siretlicuri, si oameni avizi dupa bani, si persoane corecte si cu verticalitate, si oameni care lupta pentru dreptate indiferent daca statul/societatea nu iti ofera nicio sansa. L-am admirat pe Walter pentru avantul lui de a se lupta cu morile de vant, legal, apoi, amatoricesc si foarte curajos sa descopera tot complotul pus la cale de cel mai fara de scrupule om. Pe Marian, am simpatizat-o, e genul de femeie puternica, curajoasa si care nu admite nimanui sub nicio forma sa o disconsidere ca femeie. L-am urmarit cu viu interes pe contele Fosco pentru abilitatea lui de a avea rabdare, a iesi din orice incurcatura cu talent si multa iscusinta, nu toti pot actiona cu atata calm si hotarare, desi, e un mare sarlatan si spion.Va sugerez sa cititi aceasta carte. Mie mi-a placut foarte mult.

O poveste emotionanta in care istorisiri din evanghelii si faptele apostolilor sunt legate armonios intr-un fir epic mai complex, care prezinta pe larg situatia Ierusalimului stapanit de preaputernica Roma si situatia crestinismului in primii ani. Personajele sunt frumos conturate, iar dialogurile dintre ele sunt revelatoare. Oamenii care L-au intalnit pe Hristos povestesc despre El, despre forta Sa si faptele Sale, cu o emotie si o incantare iesite din comun. Mi-au placut in mod deosebit felul in care este prezentat Hristos prin ochii celorlati, dar si redarea contextului istoric (Roma, Ierusalimul, imparatii Tiberius si Caligula).

Wilbur Smith este unul dintre autorii mei preferati , iar aceasta serie este fenomenala. Tin sa fac o precizare pentru cei care vor sa citeasca aceasta carte ,si anume ca mai intai trebuie sa cititi Golden Fox(vol 8 al seriei),si abia apoi sa cititi A time to die(care este vol 7 al seriei).Asta binenteles daca vreti sa pastrati o ordine cronologica corecta a evenimentelor.Eu am fost mai incapatanata si cu toate ca la editura Rao(cea care a editat cartile in Romania)ele au fost publicate invers , am preferat sa respect ordinea in care ele au fost scrise de catre autor. Mi-a placut acest volum , nu asa de mult ca celelalte,dar mi-a facut placere sa urmaresc evolutia familiei Courtney.Am ramas impresionata de metodele de tortura si de toate cumpenele pe care Isabell le-a intampinat. Singura chestiune pe care nu o aprop in totalitate la modul in care a fost scrisa aceasta carte , este faptul ca perioada de desfasurare a eveminentelor a fost una indelungata , pe mai multi ani.Asi fi dorit ca naratiunea sa fie focalizata mai mult asupra Isabellei si a fiului ei, dar ce sa-i faci asa a hotarat autorul. Impresionata am fost si de partida de pescuit a lui Shasa,nici prin cap nu mi-ar fi trecu ca-mi va placea asa de mult .

Pentru un "Peste" ca mine, cartea asta a fost o incantare - filozofie, societati secrete, alchemie, magie neagra, astrologie. Totul foarte bine documentat, cu siguranta, daca ar fi trait, Culianu ar fi fost un al doilea Eliade. O carte erudita, foarte multe idei pe care trebuie sa le diger in perioada care urmeaza. Despre frumusete, despre uratenie, despre viata de dupa moarte, despre pictura, despre Dumnezeu si Dumnezei. In carte este vorba despre demascarea unui ucigas in serie, alegerea victimelor avand in special ramificatii astrologice. Perioada - epoca de apus a Medicilor, Florenta aflata sub influenta lui Savonarola. De citit !

Ghidul perfect, cu vizite, plimbari, degustari, prezentari a TOT ce e Provence-ul - de la arome, gusturi, nuante, reflexii, pana la traditii inradacinate puternic, spiritul pur si nationalist destul de accentuat al nativilor, mici incursiuni istorice a ceea ce tine de patrimoniul national mentionat al francezilor , colectii pe langa care n-a putut trece pasiv, diferentele mari sezoniere a modului de trai, ocupatii si turism, dar si o retea de localuri cu o bucatarie delicioasa - tratate cu o atitudine obiectiva si plina de admiratie, pe undeva usor umoristica sau ironizata cu delicatete de catre Mayle, care ne ofera aceste detalii cu un lux de amanunte interesante, facute in urma unor lungi "prezente analitice" in regiune, notate sporadic, dar pastrate cu scrupulozitate in agenda transformata cu iscusinta in acest volum.

Eliade este pretutindeni bantuit de grandomania intelectuala. In nici o carte aceasta nu reuseste sa depaseasca complexul de superioritate a geniului masculin care mereu simte amenintarea dezintegrarii din cauza eternului feminin. Misoginismul sau preconceput ii condamna eroii la o inteligenta stearpa, care nu se poate depasi, fructifica, accede la idei in detrimentul consideratiilor colocviale, anoste pana la banalitate. Huliganii nu sunt nici pe departe adevarati huligani ai spiritului, acestia nu reusesc nicidecum sa acceada prin sine, sa iasa din mocirla psihologiei si a sufletului. Geniul supureaza de maladii care nu se pot curma. Intr-un final, cerebralitatea nu ii face pe oameni mai putin monstri decat sunt.

Mi-a placut. Autorul foloseste o serie de trucuri literare menite sa tina cititorul in priza, indemnandu-l sa dea pagina dupa pagina si face niste speculatii foarte interesante. Prin modul in care imbina cele doua elemente m-a convins sa trec cu vederea faptul ca aparenta complexitate a intrigii ascunde, de fapt, o actiune simplist creionata, iar personajele nu sunt decat niste crochiuri. Din pacate, sectiunea finala nu exploateaza potentialul volumului si, in loc sa ridice miza in continuare, asumandu-si un final pe masura esafodajului construit anterior, se multumeste sa arate ca totul a fost doar un divertisment hollywoodian.

"Splendida cetate a celor o mie de sori"- O poveste cutremuratoare a doua destine pline de durere, a doua femei din Afganistan care au indurat atata violenta incat pare de necrezut. Acesta carte, in primul rand este despre dragoste: - dragostea de mama si puterea de sacrifiu pentru copilul care este in pericol- dragostea dintre 2 femei aflate in aceeasi situatie- dragostea a unui copil din flori pentru tatal sau- dragostea dintre o femeie si un barbat care incepe din copilarie si continua dupa razboi. Autorul trezeste un amalgam de emotii: mila, indignare, neputinta etc. Recomand cartea!

Ador fictiunile istorice, mai ales atunci cand povestile se plaseaza atat in prezent cat si in trecut. Asa e si cartea Toate floriile Parisului. O carte care bineinteles am cumparat-o pentru coperta absolut incantatoare, autoarea fiindu-mi necunoscuta.Ce te faci atunci cand viata ta e spulberata, cand pierderea celor dragi te lasa cu sufletul ranit ? Si daca viata ti-ar mai da o sansa sa repari acest lucru sa o iei de la capat,ai accepta? Caroline se trezeste intr-un spital din Paris, in urma unui accident de masina ,dar ea nu isi aduce aminte absolut nimic din viata de dinainte. Frecventand un restaurant din vecinatatea apartamentului ei, se imprieteneste cu bucatarul sef care ii acorda toata atentia si incearca sa o faca sa isi aminteasca cine era inainte de accident. Afla ca locuieste intr-un apartament urias intr-o zona foarte populara din Paris ,pe rue Cler ,o zona care a fost foarte populata de nemti in timpul razboiului. Incearca sa afle cat mai multe cu putinta despre viata ei inainte de accident,dar nimeni nu o simpatizeaza sau nu ii acorda mare atentie,deoarece inainte era o femeie foarte trista si nu comunica mai deloc. Atunci cand descopera un mister vechi de zeci de ani,viata Carolinei se schimba si incepe sa se descopere pe ea insasi.In Parisul aflat sub ocupatie nazista,in toamna anului1943, Celine isi duce viata de vaduva tanara, impreuna cu tatal si fiica ei ,intr-o florarie pe rue Cler. Desi tatal ei are un nume francez, Moreau, pe jumatate este evreu, un lucru care o face pe Celine sa priveasca mereu peste umar. Intr-o zi cand un ofiter neamt, care locuia pe rue Cler, isi face aparitia in florarie si devine din ce ii ce mai interesat de ea,incepe sa o ameninte ca ii trimite tatal la inchisoare daca nu se supune dorintelor lui. Desi incearca sa scape, sa fuga impreuna cu tatal si fiica ei departe de neamt, acesta ii urmareste si ii desparte,iar vietiile lor iau o alta intorsura. Viata ei devine un cosmar, fiind brutalizata si violata. Offf ce carte, am fost de-a dreptul revoltata pentru comportamentul nemtiilor, desi stim ca asta a fost din pacate crunta viata pe care uni au trait-o. Povestea a fost foarte interesanta , mi-a placut tare mult ,mai ales povestea din trecut a Celinei si a familiei sale. O lectura usoara pentru zile de relaxare, o poveste in care iubirea iese invingatoare si greselile trecutului sunt iertate.

O poveste frumoasa, inedita si sensibila, care ne demonstreaza ca o carte buna nu inseamna neaparat o scriitura interesanta sau poetica sau o capacitate bine valorificata a autorului de a mentine suspansul pe parcursul lecturii. O carte buna nu se rezuma doar la trairile resimtite in timpul lecturii sau la complexitatea si ingeniozitatea intrigii. O carte buna revine din nou si din nou in memoria cititorului, chiar si dupa finalizarea lecturii si nu trebuie neaparat sa fie bestseller-ul momentului, despre al carui deznodamant neasteptat se discuta chiar si in cercurile mai putin pasionate de lectura sau al carui autor se afla pe buzele tuturor. Acest roman se detaseaza de toate celelalte carti parcurse de mine in ultima vreme prin sensibilitatea autoarei si darul acesteia de a reusi sa transmita cititorului, printr-o scriitura simpla si deloc ermetica, un mesaj puternic, acela ca iubirea poate sa vindece, sa protejeze si sa fundamenteze legaturi indestructibile. Am apreciat, de asemenea, ca autoarea nu a vrut sa romanteze mai mult decat era necesar sau plauzibil finalul romanului, dar ca a conturat, totusi, o incheiere care ne lasa posibilitatea sa ne imaginam viitorul personajelor, viitor pe care cei trei protagonisti si-l incep cu pasi mici, dar siguri.

Un, doi, trei este volumul 23 din seria Hercule Poirot si avem din nou parte de o rima care insoteste o serie de crime. Intriga este complicata, mai multe crime, mult mai multi suspecti si multa atentie pentru a intelege vinovatul si motivul crimei. Hercule Poirot straluceste in acest roman, rolul este unul crucial si amplu exploatat, primim detalii personale despre el, ceea ce este mimunat. Am simtiti ca am reusit sa il cunosc mai bine, dincolo de abilitatile sale de a rezolva misterele. De intuit vinovatul si motivul, nici pomeneala, am stat in suspans pana la sfarsit.

O carte de istorie si critica literara, care se citeste, desigur, mult mai usor de cei care cunosc personajele, pe Domni si Doamne: domnilor (Agopian, Cartarescu, Miklos Banffy) li se face o critica atenta a cartilor lor si, de aceea, mai arida pentru cititorii neprofesionisti, in vreme ce doamnele au parte de aventura si de interesul cititorilor. Cornelia Blaga, Doti Stanca si Herta Muller ne vrajesc prin felul in care si-au pus viata in interesul literaturii, iar eseurile Martei Petreu dovedesc, inca o data, acest lucru.

Moarte printre nori mi-a readus increderea in Hercule Poirot. In acest al doisprezecelea volum al seriei Hercule Poirot il vedem pe detectiv in plina forma, dar si de data aceasta fara colonelul Hastings. O calatorie de la Paris la Croydon, intr-un avion cu putine locuri, are loc o crima misterioasa. Victima este o femeie pe care multi datornici ar vrea-o moarta. Cand mai adaugam si faptul ca lasa mostenire o adevarata avere, motivele crimei sunt prea multe pentru a usura situatia. Hercule Poirot se vede nevoit sa traverseze Canalul Manecii pentru a rezolva o crima cu suspecti din Anglia si din Franta si nu ezita sa faca si pe petitorul, cand situatia ii surade.

Din indepartata Indie vine un roman recent, cum altfel decat exotic, mustind de aerul colonial din anii ''''20-''''30. "Toate vietile pe care nu le-am trait" zugraveste imagini, locuri si peisaje de o frumusete cuceritoare, ce ne poarta totodata si prin Indonezia, in paradisiacele insule Java si Bali. Ca nota deosebita, figuri marcante din arte si din literatura universala, precum poetul Tagore si pictorul Walter Spiess, apar ca personaje si chiar interactioneaza cu cele create de autoare.Suntem atrasi intr-o poveste frumos scrisa si convingatoare a unei femei care se razvrateste impotriva traditiei si prejudecatilor culturii si societatii in care traieste, alegand libertatea si dedicandu-se pasiunii sale, pictura. Deopotriva intram si in detaliile unei drame despre destramarea familiala si suferintele din urma ei, despre framantarile si intrebarile fara raspuns ale unui copil parasit.Actiunea romanului graviteaza, asadar, in jurul ideii de descoperire a adevarului si intelegerii faptelor din trecut, fapt ce poarta cititorul printr-o lunga rememorare a copilariei petrecute de narator in India.Un element surpriza este ca ni se devoaleaza controversata istorie a iubirii dintre Mircea Eliade si Maitreyi Devi.

In ciuda asteptarilor mele, dupa ce am citit primul volum anul trecut, acest volum chiar mi-a placut. Primul tin minte ca-mi s-a parut ok, doar ca prin comparatie cu seria Mistborn... nu a fost chiar ce m-am asteptat. Bine, seria e YA, deci eu cred ca de acolo s-au tras dezamagirile. Dar seria are totusi o idee tare interesanta la baza, iar volumul asta mi s-a parut mult mai bun decat primul.Ce mi-a placut cel mai mult la acest al doilea volum a fost ca autorul a construit mai mult lumea in care traiesc personajele. In primul mi s-a parut ca am avut parte doar de o schita, iar acum am primit macar o parte din restul informatiilor. Posibil ca volumul trei sa mai aiba cateva surprize, dar voi vedea cand il voi citi. Practic, aflam mai multe despre Epics si puterile si slabiciunile lor, iar David este convins ca nu toti sunt malefici, fiind un pic orbit de ceea ce simte pentru Megan.In volumul astase schimba peisajul, iar David impreuna cu Tia si Prof se duc in Babilar (fostul New York) pentru a o confrunta pe Regalia, un Epic care tot ii trimite pe altii pentru a ii ucide pe cei din Reckoners. Orasul in sine mi s-a parut chiar interesant, nu am stiut la ce sa ma astept, dar toata ideea pe care a avut-o Sanderson cred ca a functionat destul de bine, mi-a placut contrastul fata de Newcago, unde a avut loc actiunea primului volum. Fiindca doar trei personaje din primul volum, avem parte si de o echipa noua, care mie personal mi-a placut mai mult fata de cea din primul volum. Si parca personajele nu mi s-au mai parut a fi stereotipuri la fel ca in primul volum. Nu aflam prea multe despre membrii noii echipe, dar mi s-au parut mult mai simpatici decat precedentii. Si avem ocazia de a afla mai multe despre Tia si Prof si parerea lui despre Epici, ceea ce iar mi-a placut. Per total, volumul asta are mai multe elemente de-ale lui Sanderson care imi plac.Mi s-a parut foarte interesant si modul in care David tot vrea sa creada ca nu toti cei cu puteri devin malefici si sunt cateva intorsatura de situatie in cartea asta la care nu m-as fi asteptat si care mi-au placut foarte mult. De altfel, si Megan mi-a placut mult ma mult involumul asta. Pentru ca aflam ceva mai multe si despre ea nu mai pare doar un stereotip.Singurul lucru care nu mi-a placut prea mult a fost finalul, nu din cauza a ceea ce s-a intamplat, ci mai mult a modului in care s-au intamplat lucrurile alea. Bine, un pic m-a sacait planul lui Regalia, m-as fi asteptat la ceva mai mult. Cam asta ar fi singura mea plangere, motivul din spatele tuturor planurilor ei mi s-a parut neimpresionat. Dar sunt tare curioasa sa vad cum se va incheia trilogia, dupa tot ce s-a intamplat in volumul asta.

Napoli, enigmatic si fermecator. Camorra, razbunare si teroare. In surdina muzica lui Pino Daniele, tipete de copii pe strazile inguste si murdare, nari invadate de mirosul mancarii prajite ce intra alene pe fereastra, la orizont Cartierele Spaniole cu cladiri roase de igrasie fluturand in soare siraguri de franghii incarcate cu haine la uscat. Un cadru din romanul lui Lorenzo Marone, "Maine poate am sa raman".Si uite asa Napoli nu este doar un fundal, ci se transforma si capata rol important in aceasta poveste din zilele noastre. Este scena in care umbrele si luminile anima si amplifica intriga. Reda insasi imaginea contradictiei bine-rau, zi-noapte. Exact ca si numele protagonistei, Luce di Notte, figura complexa si greu de cucerit.Completand gama tipologiilor, autorul orchestreaza o serie de personaje, care, frizand filozofia si ironia, ne destainuie fiecare propria-i istorie, cugetand totodata despre viata, familie si alegerile pe care le facem.O fictiune care te face sa razi, sa plangi, sa te indragostesti, care te emotioneaza de parca ai fi alaturi de insasi Luce si trairile ei.

Povestea se invarte in jurul unor prieteni, adulti si oameni seriosi, care se intalnesc seara pe un bac de pe Nil, la o goza cu hasis, ca sa povesteasca despre tot si nimic, despre "seriozitatea in opozitie cu absurdul". "Pe bac, timpul curge altfel, sau, cine stie, poate ca nici nu este timp", dar linistea le va fi tulburata de o serie de sentimente si evenimente. Cartea este greu de citit pe alocuri,pt ca mintea drogatului este greu de descifrat, iar anumite citate si momente se refera strict la istoria si cultura araba, asa ca raman enigme pt cititorul neinstruit. Insa am ramas cu asta amintire: "Viata nu trebuie sa-ti fie povara, mai zise intunericul", caci " Boala adevarata este teama de viata, nu cea de moarte" Recomand pt o experienta inedita!

O poveste plina de dramatism si suspans, scrisa in stil modern, echilibrat, deloc siropos, pe alocuri in limbaj frust, dar si cu licariri de sensibilitate si emotie. Dragoste patimasa, principii inflexibile, o alegere nefericita care frange mai multe destine intr-o familie iudeo-iugoslava care isi cauta impacarea si armonia timp de aproape 60 de ani. Chiar mi-a placut desi nu as zice ca e genul meu preferat de literatura. Am retinut si un citat: Tu stii cand se termina copilaria? (...) Cand incepe un om sa se maturizeze cu adevarat? Cand accepta ca si parintii lui au dreptul la idei si sentimente, la trairi, la viata interioara, ca nu sunt numai functii familiale.

"Berta Isla, un roman uluitor cu o scriitura remarcabila, eleganta si fermecatoare, asa cum nu am mai descoperit de multa vreme.Pe scurt, subiectul cartii este reprezentat de Berta si Tomas Nevinson, un cuplu tanar din Madridul anilor 70. Mama lui era spaniola, iar tatal englez, cu o cariera in cadrul Serviciului de Externe, si care ar dori ca fiul sau sa imbratiseze aceeasi profesie. Tomas pleaca la Oxford, iar Berta studiaza la Madrid cu intentia de a se casatori cand Tomas se va intoarce. Viitorul lor este sigur, se vor casatori, iar Tomas va fi recrutat intr-o agentie straina de spionaj, celebra MI5, MI6, casnicia lor devenind una plina de secrete, distante si disparitii.Cum ar fi ca sotul sa plece la munca si sa nu stii niciodata ce face? Minte sau spune adevarul? Cine este el cu adevarat?Tom nu ii poate dezvalui Bertei realitatea vietii sale secrete. Ea va indura absentele sale din ce in ce mai lungi pana cand intr-o zi el pleaca si nu se mai intoarce, iar ea este lasata singura impreuna cu doi copii mici pe care trebuie sa ii creasca.Cartea poate fi citita ca un roman de dragoste, al radiografiei unei casnicii, dar in acelasi timp si ca un roman de spionaj, avand pe fundal evenimentele istorice din anii 70 -90, tensiunile dintre Anglia si Irlanda de Nord, razboiul Malvinelor din insulele Falklands, Argentina, Spania tocmai iesita de sub dictatura lui Franco, Cortina de Fier, Berlin si Rusia. Cu toate acestea, autorul nu insista foarte mult asupra acestor aspecte, lasand in prim plan legatura dintre cei doi.Marias vorbeste despre problemele conjugale din cuplu, facand observatii filozofice, axandu-se pe ganduri si idei intr-un stil lent, interminabil uneori, aproape proustian, dar care da forta acestui roman.Temele abordate de sunt cele legate de problema existentei noastre, cat de reale sunt lucrurile pe care le vedem, cat de bine cunoastem oamenii de langa noi, pe cei pe care credem ca ii stim cel mai bine, cat de repede uitam, unde se termina propria realitate si unde incepe a celuilalt, unde este hotarul dintre perceptie si fapte.O carte despre tacere, secrete si tradari, despre iubirea neconditionata, chiar si in cele mai dificile circumstante, despre alegerile pe care le facem sau credem ca le facem si mai ales daca sta in puterea noastra sa ne controlam destinul. Totodata este observata si lumea murdara a serviciilor secrete insarcinate cu siguranta noastra, si care din umbra vegheaza bunul mers al lumii. Coperta cartii este si ea un element de impact. Imaginea femeii ganditoare, invaluita intr-un fum de tigara, purtand un halat de baie pe o terasa cu vedere la Plaza de Oriente din Madrid este atragatoare, fascinanta si denota ca ea ar ascunde ceva ori ca asteapta pe cineva. Javier Marias este un scriitor la care ma voi intoarce cu siguranta.

"Catre frumusete" este un roman scris cu mare delicatete ce cucereste printr-o scriitura subtila.Avem de-a face cu un profesor la Academia de Arte frumoase din Paris, pasionat de pictura lui Modigliani, Antoine Duris, care, desi se afla la apogeul carierei, lasa totul in urma si incepe o noua viata angajandu-se paznic la Muzeul Orsay.El vrea sa dispara intr-un moment complicat din viata lui. Recent divortat, vrea sa inteleaga de ce a fost parasit de Louise, fosta sotie, fiind in acelasi timp marcat de o intamplare tragica. O tanara studenta a sa, foarte talentata, pe nume Camille se sinucide. Antoine vrea sa descopere ce sta in spatele deciziei fetei de a se sinucide si incepe o ancheta.Un roman cu multe referiri la arta moderna, dar si un roman al sufletelor zdorbite. O carte despre frumusetea artei care ne patrunde si care are puterea de a ne face mai buni, care ne arata cat de importante sunt comunicarea, mai ales impartasirea si destainuirea cu rol vindecator.Nu intamplator autorul a ales drept motto al romanului acest adagiu al lui Dostoievski: Frumusetea va salva lumea.

Povestea unor pusti luati din orfelinat de un mic mafiot si crescuti in spiritul afacerilor strazii. Actiunea se petrece in momentul maturitatii lor, cand au evoluat deja de la carausi, oameni buni la toate, soferi de taxi catre statutul oficial de detectivi ptr lumea ciudata a mafiei din Brooklyn. Seful lor, cel caruia li se datoreaza aproape intreaga viata, este ucis si intreg romanul e o tentativa de a afla adevarul. Rolul central il are unul dintre pusti, Lionel Essrog, bolnav de sindromul Tourette, ceea ce il face ciudat si nefrecventabil in majoritatea situatiilor. Mintea si trupul lui sunt supuse tiraniei ticurilor nervoase, de la gesturi bruste si repetate pana la cuvinte ciudate, facute sa rimeze absurd, presarate in orice discutie sau gand. Acest Lionel da farmec povestii si mintea si ticurile lui dau senzatia unui roman noir, lent, dar grozav de picant in vocabular.Povestea micilor mafioti prinsi intre interesele mari e un pretext pentru a vedea cum poate trai si rezolva o poveste un individ cu sindromul Tourette. Inevitabil, romanul are un farmec aparte si Lionel e un personaj cu adevarat reusit.

O carte care se parcurge usor. Esecul unei casnicii, incercarea de a descoperi raspunsuri la intrebari pe care nicio femeie nu si le-ar fi adresat, necesitatea prietenilor adevarati care sa ramana chiar si atunci cand viata pare o gluma proasta, dar si o lectie a acceptarii... imprevizibilul vietii e una dintre cele mai frumoase calitati ale ei. Nimeni nu se imbarca pe un vapor acceptand din start ideea ca vasul se va scufunda. Si totusi, vasele se scufunda. Fundurile marilor sunt pline de epave pe care fauna si flora le digera incetul cu incetul. Pe mare plutesc zi de zi vase tot mai multe si veliere maiestuoase. E de inteles, e asa de frumoasa! Iubirea, ca marea, merita din plin riscul la care ne supune Ne-am impotmolit intr-o rutina care ne facea sa repetam intruna aceleasi gesturi, in aceeasi ordine. Noi doi n-am reusit sa ne reinventam. Esentialul vietii noastre in doi a capatat in cele din urma o patina lustruita de uzura. Daca ne-am fi propus o innoire, ar fi insemnat ca recunoastem acest neajuns pe care niciunul dintre noi nu era pregatit sa si-l asume. M-as fi temut de reactia lui daca as fi avut curajul sa propun altceva, asa cum m-as fi temut de propunerile lui, daca ar fi avut curajul sa le faca. Eram prizonierii fortei centrifuge a relatiei noastre care ne impingea afara din noi, incet, insidios..

Evvie Drake o ia de la capat este o carte care pare, in esenta, foarte simpla: o tanara vaduva in suferinta intalneste un tanar sportiv in suferinta = Love. Presarata cu prietenie, suparare, depresie, puncte culminante, parasita de mama, crescuta de tata. Replicile dintre personaje sunt amuzante, ironice, spirituale, a fost o placere sa le citesc. Doar ca aceasta carte nu e atat de simpla. Pentru ca, afland ca Evvie urma sa isi parareasca sotul fix in noaptea in care el are accidentul, incep sa se dezvaluie in fap si de drept toate nefericirile ascunse sub casnicia ei prezentata perfecta si cu fundita in fata comunitatii. Astfel cartea scoate pe masa un subiect greu de dus si de gestionat si anume abuzul emotional intre parteneri si cum te afecteaza pe termen lung. Abuzul emotional este o forma grava de abuz pe care multe femei o trec cu vederea, asa cum veti vedea ca face si Evvie ani de zile...pana cand se umple paharul. Recomand sa cititi aceasta carte. Felicitari traducatoarei, in afara de niste typos firesti, traducerea suna foarte bine.

"Notre-Dame de Paris" este un roman estetic care are sa fie inteles numai de catre spiritele clasice. in el este descris cu minutiozitate Parisul secolului al XV-lea, din timpul domniei lui Ludovic al XI-lea. 100 de pagini sunt strict dedicate arhitecturii clasice, iar autorul vede in Renastere un fel de decadere a artei. El compara Parisul cu "o uriasa tabla de sah facuta din piatra". De asemenea, titlul romanului nu este "Cocosatul de la Notre-Dame" (desi e drept ca Quasimodo, cocosatul, e unul din personajele cartii), ci "Notre-Dame de Paris", asa cum a intitulat-o autorul, caci el are drept de a-si numi lucrarea, nu critica literara. Povestea este tipica vremii in care a fost scrisa (prima jumatate a secolului al XIXlea). Legaturi de sange, membrii ai familiei pierduti si regasiti, lacrimi, iubire pasionala, iubire din interes... Un fel de fundal dostoievskian (Hugo a avut o influenta majora asupra lui Dostoievski)... "Aceasta o va ucide pe aceea!" spune arhidiaconul Claude Frollo, un erudit, aratand prin "aceasta" o carte si prin "aceea" o biserica.

Caragiale a insemnat, zicea un critic roman (i-am uitat numele), pentru cultura noastra ce-au fost Moliere si Racine pentru cea franceza la un loc. Am impresia, mai mult decat am stiinta risc mare de gafa ca pana la Caragiale dramaturgia autohtona era intai de toate istorica, venirea sa pe scena literara a insemnat mutarea reflectorului de pe eroismul celor vechi la contemporaneitate. Fara elogiu, preaslavire de neam(tipic mai ales liricii perioadei la noi), dar nici cadere in cotidian, caracteristice operei sale sunt simtul acut de psiholog inzestrat pentru tipologii, si verva critica si bine mascata cata drama si furie surda in spatele unui ras!Opera sa nu'i unitara sub aspectul calitatii. "D'ale Carnavalului" e o comedie de toata frumusetea, hazlie pana la lacrimi, insa nu are impactul acela de durata ca "O scrisoare pierduta", sentimentul ca a lovit in puncte sensibile, inca ascunse pana atunci. Totusi nu pot sa nu admir armonia partilor piesei si a persoanelor intre ele. Chiar si in cele mai frenetice momente, cum e sfarsitul actului intai, toate gesturile, intamplarile, contribuie pentru momentul final de ultima ilaritate. Pot doar sa-mi imaginez impresia generala a salii cand candidatul, in ultima scena a primului act, ramane singur in scena, buimacit, plangandu-se ca i-a fost scoasa maseaua gresita imi imaginez si zambesc."Coane Leonida fata cu Reactiunea" e o piesa scurta, care totusi a necesitat multa pregatire, introducere in situatie si personaje mai toata piesa pentru cele cateva momente intense. Leonida, probabil om batran, povesteste Efimitei cu mult aplomb si mandrie despre glorioasa instaurare a "republicii" dupa miscarea din 11/23 februarie (vezi : "monstruoasa coalitie" ), preaslavind-o ca pe binele absolut, un adevarat imperiu al fericirii pe pamant (intr-o Republica, vezi Doamne, cetatenii n-ar plati taxe!). El, republican, revolutionar, isi marturiseste teama de reactionarii din sat. Tarziu in noapte dupa aceea, galagia de afara ii trezeste si-i duce cu gandul la ce e mai rau: Reactiunea. Paranoia acestor doua personaje se consuma in final, piesa fiind destul de hazlie."Napasta", singura drama a scriitorului, e destul de reusita, centrala fiind trairea si vointa unei femei puternice si viclene ce cauta sa-si razbune sotul. Ea e totodata izvorul conflictului, dar si motorul ce misca actiunea mai departe.Esential in comediile "domnului" Caragiale e gustul pentru constructia vie de personaje. Ele nu-s modele preluate si puse sa danseze dupa refrenul tiparelor. Memorabile, citabile, puncte clare de corespondenta tipologica cu concretul, si totusi e de netagaduit ca ele au o realitate a lor ce depaseste litera; personajele lui Caragiale se afla la rascrucea dintre tipologie psihologica si arhetip literar. Fapt admirabil ce le da valoare.

Credeam ca o sa fie o lectura amuzanta si un roman despre prietenie, iubire, fobii si cosmaruri, dar Krystal Sutherland te loveste fix cand te astepti cel mai putin. Te sperie. Te socheaza. Si incearca sa te distruga, de parca esti un alt punct ce trebuie sa fie sters de pe lista lui Esther Solar.Am un gol in stomac si imi vine sa rad. Autoarea a sters cu viclenie granita dintre realitate si fictiune pana in punctul in care nu mai stiam ce personaje sunt reale sau ce se va intampla in continuare. Magia care ii uneste pe membrii familiei Solar, blestemul, Moartea, crimele si legatura absolut mi-nu-na-ta dintre Esther si Jonah m-au tinut treaza pana la trei dimineata, cand ma uitam cu nostalgie la pisica de pe coperta, uimita de plot twist-ul de la final.O lista semidefinitiva a celor mai ingrozitoare cosmaruri este o poveste de iubire, un strigat de ajutor, o provocare periculoasa si un joc lipsit de reguli. Este o carte tragica si inspaimantatoare, care te indeamna sa iti privesti temerile in ochi si sa le traiesti. Nu sa le invingi sau sa le ignori. Sa le traiesti. Alaturi de un frate speriat de intuneric, de o prietena care refuza sa vorbeasca si de un infractor c(h)arismatic, care iti fura inima din primul capitol.Superba.P.S.: Unde sunt adultii responsabili cand ai nevoie de ei?

"Fiecare poveste are patru parti : inceputul , mijlocul , aproape-finalul si finalul adevarat. Din nefericire , nu toata lumea are parte de un final adevarat. Majoritatea oamenilor renunta in partea povestii in care greutatile sunt cele mai mari , cand situatia pare lipsita de speranta , dar acela e momentul in care au cea mai mare nevoie de speranta . Numai cei care persevereaza pot sa-si gaseasca adevaratul final." Wow...inca stau sa mi revin de pe urma acestei carti absolut geniale. Am adorat fiecare pagina si fiecare moment din ea. Garber este o autoare minunata , care a creat unul dintre cele mai frumoase universuri literare in care , prin intermediul citirii , am reusit sa intru. Povestea a fost extraordinara , plina de legende , mister , fantezie , actiune si romantism. Dar ceea ce a facut aceasta carte absolut unica , a fost modul de scriere al autoarei , pe care nu am cuvinte sa-l descriu.....descrierea universului si a actiunii a fost cu adevarat unica si geniala

O carte la care am ras mult. Peripetiile prin care a trecut Charlie si celelalte personaje mi s-au parut hazlii. Iar toata aventura weekend-ului cred ca a fost o adevarata lectie de viata pentru Charlie, mi se pare ca aceata s-a maturizat mult fata de primele pagini. Cred ca in aproximativ 200 de pagini a fost descrisa ziua de vineri, ajunul nuntii... mi s-a parut destul de mult pentru o zi chiar daca s-au petrecut evenimente. Asa si cu urmatoarele doua zile. Prima data cand am vazut banda desenata la inceputul cartii nu stiam ce sa cred, apoi inaintand in poveste am descoperit secretul ei :)) (va las si pe voi sa-l descoperiti).Per total o comedie romantica faina care mi-a adus zambetul pe buze saptamana asta.

Ravi, sau elogiul adus prieteniei si iubirii neconditionate!Poate ca viata e o serie de decizii in care se amesteca si destinul. Poate ca inseamna sa accepti faptul ca imposibil e asta: sa cauti sa deschizi o alta usa. Si poate ca inseamna ca trebuie sa fii mai puternic ca oricand atunci cand treci prin cele mai grele momente ale vietii. Intunericul din mine nu a disparut, dar se risipeste. Recunoscatoare pentru tot ce am si cu o raza de speranta pentru ce pot deveni, ma desprind de trecut si privesc spre viitor.Tata m-a intrebat cu cine ma lupt.-Ma pregatesc pentru oamenii rai, i-am spus. Mi-a zis ca cele mai grele lupte sunt cele pe care le ducem cu noi insine.

Poate n-am nimerit eu cele mai bune traduceri, dar imi e evident ca scrierile lui F.S. Fitzgerald nu sunt compatibile cu gustul meu. Ii voi da, insa, candva o noua sansa acestei carti, deoarece prima lectura a fost a unei editii din Republica Moldova, cumparata de la anticar, si s-a dovedit ca ordinea capitolelor era diferita decat in editiile romanesti. Am mari dubii si asupra traducerii.I-am dat o noua sansa, dupa 5 ani, dar impresiile sunt identice. Final lipsit de credibilitate si fortat, traducere suspecta de inexactitati si fraze confuze, intriga si personaje slab conturate. :(

Familiile disfunctionale intotdeauna isi gasesc un loc in seriile politiste. Subiectul mi-a amintit de cazurile din ultimele sezoane din Castle si Elementary, cand eram tentata sa ma uit la final doar ca episodul sa se termine mai repede. Rezistam tentatiei pentru personaje. M-am atasat greu de Erika Foster si de restul echipei, dar, dupa 200 de pagini, am inceput sa prind drag de ei. Bineinteles, personajele mele preferate apar prea putin (nimic nou). Sper sa se schimbe situatia in urmatoarele 5 volume.

Samantha, o tanara bogata si protejata, crescuta intr-un glob de sticla de catre o mama care isi impune vointa asupra ei. Jase, un tanar muncitor, provine dintr-o familie cu opt copii, este vesel, sigur pe el si saritor. O poveste de dragoste se infiripa intre cei doi si cand totul pare sa mearga din ce in ce mai bine, destinul ii pune la incercare... pare hotarat sa le testeze rezistenta. Un accident de masina schimba totul. Secretul pare sa destrame orice posibilitate. Si totusi, adevarul iese la iveala...O carte despre curajul de a spune mereu adevarul, despre asumarea consecintelor propriilor fapte si despre iubirea adrvarata. O carte cu un mesaj profund.

O poveste prostuta. O protagonista de-a dreptul copilaroasa. O noua "alegere" dificila.Initial, dupa ce am terminat de citit cartile ce tineau strict de povestea lui Maxon si a Americii am vrut sa ma opresc din a mai continua seria. Dar, datorita faptului ca am vazut aceste ultime doua volume peste tot pe retelele de socializare am hotarat sa le dau totusi o sansa si sa uit toate recenziile negative pe care le-am citit.Concluzia dupa citirea celui de-al patrulea volum: nu a fost o carte excelenta, nu la fel de buna ca si primele trei, dar nici atat de rea pe cat ma asteptam.

Fata asta, Libby Strout, e uimitoare. Eu, care nu am fost niciodata batjocorita din cauza felului in care arat, nu cred ca voi avea vreodata increderea, curajul, si multumirea de sine pe care o are ea, chiar atunci cand toata lumea pare ca e impotriva ei. Universul pe umerii tai este o carte absolut minunata, o poveste despre regasire, despre cum sa te iubesti pe tine si pe ceilalti, despre cum uneori trebuie sa-ti depasesti temerile si sa fii tu insuti, indiferent de ce ar spune lumea. Si bineinteles, relatia dintre Jack si Libby iti topeste inima, sunt absolut minunati.

Mati si Maia au descoperit ca nu este nimic infricosator in adancul padurii, ci mai degraba in inimile oamnilor. E o poveste care m-a fermecat, o parabola atat de frumos construita incat poate fi citita si inteleasa intr-o multitudine de feluri, atat de copii, cat si de adulti. Recomand sa fie parcursa de cate ori simtiti ca va pierdeti speranta in umanitate.Citat:,,Pentru ca intunericul, spuneau parintii, intunericul este plin de lucruri pe care, cu siguranta, este mult mai bine sa nu le intalnesti.

Un volum simpatic, in care Gabriel Liiceanu dovedeste ca are calitatea de a putea rade de el insusi.Marturisesc insa ca placerea mea vinovata legata de dl. Liiceanu e aceea de a-i citi consideratiile despre mancare. In afara de faptul ca e savuros in limbaj, m-a convins sa prepar reteta de alivenci din "Intelectuali la cratita" si am in plan si reteta de Jambalaya (data in "Scrisori catre fiul meu"). Mi-ar placea sa citesc intreg caietul de retete al mamei sale, cel de la Scoala Normala de Fete si, citand din Ludice, "ca sa nu mor vaca", as vrea chiar o intreaga carte de bucate semnata de dl. Liiceanu, in care sa povesteasca ce a mancat bun sau rau prin locurile in care a fost, cu sau fara retete. Visez la un Craciun cu aceasta carte sub brad!

De cand am inceput sa citesc partea din trecut, am intrat acolo, in miezul problemei, stand cu sufletul la gura sa vad ce se intampla, de ce s-a ajuns la anumite lucruri. Si asa, am terminat in doua zile de citit. Si chiar si dupa ce am terminat, cateva ore ma tot gandeam la asta.

Salut! Acum vom vorbi putin despre romanul Jane Eyre de Charlotte Bronte. Cel mai bun clasic pe care l-am citit pana acum? Da. Cea mai culminanta actiune? Da. Un roman lung, plictisitor si fara importanta? NICI PE DEPARTE! Acest roman a ramas in sufletul meu drept o povata, un sfatuitor de ganduri si desigur, un prieten. Acest prieten mi-a aratat prin cat de multe poate trece un suflet de copil, ce viata sunt obligati sa duca unii dintre noi, pe cand ar spera la o familie adevarata. Jane este independenta de la o varsta frageda. Are un suflet nobil, la care multi dintre noi ravnesc. Mi-a atras atentia foarte mult stilul impecabil de scriere, de care, din pacate, astazi nu-l intalnim de fel. Autoarea se adreseaza atat cititorilor cat si personajelor. Efectiv poarta o conversatie amanuntita cu cititorul. Asta, si nu numai, mi-a placut extrem de mult. In postarea mea precedenta aveti si un citat care mi-a rascolit sufletul. De care ar trebui sa se axeze toti... Toata lumea. Daca inca nu l-ati citit (si mai ales daca il aveti deja in biblioteca) INCEPETI LECTURA LUI CHIAR ACUM. NU VETI REGRETA, VA ASIGUR!!

Un roman intens si palpitant, care trateaza o multitudine de subiecte si, chiar daca este construit pe doua planuri temporale (Spania 1936 si Londra 1967), este foarte bine inchegat.In centru, se afla un tablou, redescoperit la Londra in 1967, pictat de un foarte controversat pictor spaniol, Isaac Robles.Povestea acestui tablou ne poarta, asa cum spuneam, intre Londra si Spania, dar ne introduce si in alte problematici, precum Razboiul Civil Spaniol, pasiunea pentru arta si literatura, colectiile de arta, felul in care sunt priviti negrii care se muta din posesiunile engleze din Caraibe la Londra, dar si prin nenumarate povesti de dragoste si de dedublare artistica.Un roman bun.

Poate exista in lumea asta un taram magic unde sa fie readuse la viata animalele noastre dragi de companie odata ce au fost ingropate? Da! Asta era un vis de-al meu din copilarie cand primul meu motanel a fost calcat de masina chiar cu o zi inainte de ziua mea, ca si Ellie aveam 9 ani...daca el s-ar fi intors atunci as fi trait acest vis intr-o realitate imediata, dar anii au trecut si am pierdut si alti motaneii care m-au bantuit prin vise ani la rand, chiar si acum...Stephen King a gasit acest antidot pentru iubitorii de animale, oricand as fi vrut ca pisica mea sau cainele sa se intoarca din nou acasa si sa-l strang din nou la piept chiar daca ar fi revenit sub forma unei creaturi malefice...O carte care mi-a reamintit desprea toate dramele mele de-a lungul anilor, totul ia o forma tragica dincolo de fuga de moarte si de faptul ca vrem sa resuscitam orice cadavru al animalului nostru drag...Nu mai putem sa dam timpul inapoi, cel de dinaintea de accident, inainte sa fi aparut camionul ala la colt...momentul de dinaintea pierderii este ireversibil.

O carte impresionanta, concentrata, dar totodata simpla, perfecta pentru starile melancolice.

Fata pe care el o stia este o poveste plina de sensibilitate, in care dragostea invinge obstacolele majore ale vietii. Mi-a placut Annika, desi unele persoane si-ar face o idee gresita despre autism daca s-ar rezuma la acest personaj. Cu siguranta pentru multi cititori care au pe cineva apropiat diagnosticat cu autism, Annika nu este veridica, dar ca personaj atipic, multe din trasaturile ei functioneaza. Insa nu este genul de personaj atipic care sa iti ramana in memorie multi ani de acum incolo, de ale carei replici sa iti amintesti peste alte 50 de carti citite. Ca poveste de dragoste este induiosatoare, ca intriga este dezamagitoare. Se leaga artificial de evenimente 9/11, fara a avea cu adevarat o substanta. Probabil acesta era punctul culminant al povestii, care sa transforme cartea intr-o drama, dar pentru mine nu a functionat. O intriga mai simpla, dar mai veridica mi-ar fi lasat o impresie mai buna despre carte.

este o carte interesanta.. cu istoria lui Mariot si Shiva doi gemeni, treptat aflam cum s-au nascut, copilarit, trait si murit (shiva). tatal lor (nu cel natural) este un exemplu de comportament.pasiunea din pubertate a lui mariot ajunge sa ii contureze si prin actiunile decurse de aici sa ii defineasca intrega viata.mi a placut cartea, este bogata in intamplari, nu e plictisitoare, te tine in priza.eroii trec prin foarte multe intamplari si intorsaturi de situatii.afli multe din domeniul medical, boli, chirurgie etc (dar trebuie sa recunosc ca incepusem la un moment dat sa sar peste acele pasaje, pentru ca nu mi place domeniul)

,,Ultimii martori" este cu certitudine cea mai sfasietoare dintre toate cartile-document ale scriitoarei. Din paginile cartii se revarsa o durere atat de imensa incat uneori mi se parea imposibil de continuat lectura...Ororile razboiului vazute si traite de copiii acelor vremuri sunt pur si simplu de neconceput. Niciun copil, dar absolut niciunul nu merita sa traiasca astfel de momente.,,Copilaria mi s-a sfarsit odata cu primele impuscaturi...",,Am vazut ceea ce nu trebuia sa vad...Ceea ce un om nu poate sa vada. Iar eu eram mic...",,Acolo descarcam masini cu cadavre si le asezam in gramezi - un strat de cadavre, un strat de traverse acoperite cu smoala. Strat dupa strat...Si tot asa de dimineata pana noaptea, pregateam rugurile. Ruguri din cadavre...Si printre morti mai nimereau si oameni vii, care voiau sa ne spuna ceva...Dar noi nu aveam voie sa ne oprim langa ei, nici macar sa-i ascultam...",,Dar cea mai groaznica e foamea. Am vazut un om care rodea nasturi. Oamenii innebuneau de foame...(....)La un moment dat n-am mai auzit. Atunci am mancat pisica...Apoi am orbit...Tocmai atunci ne-a fost adus un caine. Asta a fost salvarea mea.",,Era acolo o femeie care isi tinea bebelusul in brate...Au tras mai intai in biberon, apoi in copil si abia dupa aceea au omorat-o pe mama...",,Nu vreau sa-mi aduc aminte. Dar trebuie sa le povestim oamenilor nenorocirea noastra. E greu sa plang de una singura..." Prea mult adevar in cartea asta, prea multa suferinta...

Eu nu imi explic nota mare pe care o are cartea aceasta, nici macar nu o pot termina. Aproape ca ma simt prost ca nu am putut empatiza cu personajele si cu drama prin care trec acestea, dar povestea este spusa int-un stil plictisitor, nu mi-a trezit deloc interesul. Pe langa asta, se intampla multe, multe lucruri, unele dupa altele si sunt o gramada de personaje cu nume arabe, pe care abia daca le tineam minte. N-am reusit nicicum sa ma conectez cu povestea. Una dintre cele mai plictisitoare carti pe care le-am citit.

E o carte neobisnuita, dar nu e a page turner. Mi-a placut initial, apoi a devenit un hatis de referinte culturale invartindu-se in jurul problemei rasiale, iar asta a facut-o mai degraba nedigerabila. Cum spun si alti revieweri, ii intuiesti geniul, dar e atat de strans impachetata in satira culorilor incat, daca esti neofit, devine ilizibila, intangibila. What is there to say? Proza reusita pe alocuri. Desteapta, mai degraba. E ceea ce Paul Beatty asuma ca face: literatura smart, if possible.

Ultima parte a tetralogiei le aduce din nou pe cele doua eroine impreuna, se iubesc si se urasc in continuare, confirmand relatia pe care cele doua au avut-o de-a lungul intregii vieti. Elena se intoarce in Napoli, ca o autoare de succes, dar Lila nu poate spune acelasi lucru. A adunat frustrari, a adunat in ea povestile violente si frustrarile cartierului sarac si a esecurilor care au insotit-o intreaga viata. Felul in care Elena Ferrante reuseste sa descrie Italia pe fundalul povestii celor doua prietene este remarcabil, iar dupa ce ai terminat cele patru volume ale seriei simti ca ai reusit sa cunosti putin mai bine o tara despre care inainte poate nu stiai mare lucru in privinta istoriei contemporane.

Tanarul pierde iluziile in aceeasi masura in care lumea careia incearca sa ii tina piept i le risipeste; josnicia societatii ce a renuntat la orice ideal surpa temeiul pe care si-ar fi putut fundamenta existenta numita de unii anacronica. Daca in portretizarea din prima parte ajung sa ma gandesc la finetea proustiana, unde utilitatea introspectiei serveste tot launtrului si isca lentoarea melancolica a unei societati pe cale sa dispara, a doua parte se pierde intr-un infern mercantil. Schimbul monetar, de servicii, favoruri, loialitati, ruinarea reciproca si abandonul sinuciderii lui Lucien transforma cercul vicios intr-un etern de ambitii deplasate. Chit ca gloria literara e egoista, ea se desavarseste in timp, depersonalizandu-se, iar orice incercare de comprimare a traseului nobil va rata destinul acelui nefericit, fie si in simulacrul gazetariei.

Simt pentru aceasta carte o afectiune speciala din simplul motiv ca este una dintre putinele carti pe care le-am citit si la 16 ani si la 24 cu un aceeasi admiratie. Pentru melancholia poetica cau care scrie, pentru claritatea cu care isi prezinta personajele fara sa le judece, pentru ca descrie singuratatea pe care o simtim chiar si in dragoste. Daca ar fi sa va dau un mic sfat: inchideti-va telefonul mobil si intrati intr-o camera linistita. Asa va veti putea cufunda intr-o poveste japoneza apartinand vremii imediat de dupa WWII.

Nu am mai citit de mult o carte asa proasta si urat scrisa. M-am ambitionat s-o termin. Cartea nu are deloc dialog, va imaginati aproape 300 de pagini de povestire? Nu stiu de ce a ales autoarea astfel, pentru ca eu am citit o carte de-a ei "Se numea Sarah" care mi-a placut foarte mult. Subiectul cartii este ambiguu, nu stiu unde a vrut sa ajunga, pe langa Parisul inundat s-a vrut a fi si despre niste relatii de familie, secrete, habar nu am. Nu m-a impresionat nimic. Foarte slaba, ma asteptam la un roman mult mai bun, mai ales ca subiectul cu Parisul inundatchiar avea potential mare. Pacat.

Stiu ca parerea mea privitoare la aceasta carte nu coincide cu parerea generala a celor care au citit-o dar, din pacate, cel putin prima jumatate a cartii m-a dezamagit. Trebuie sa recunosc ca mi-a luat foarte mult sa o citesc, si asta nu doar din cauza numarului de pagini, ci si din cauza ca mi s-a parut o carte grea si cu actiune destul de liniara. Pe la pagina 250, am simtit nevoia sa iau o pauza de la aceasta carte, lucru total neobisnuit pentru mine. Am citit intre timp o alta carte, si abia cand am terminat-o pe aceea, am revenit cu foarte multa ambitie la Alienistul.

Foarte folositor! Multumesc. Aveam nevoie de cel actualizat . Ma bucur sa l gasesc pe Libris.

Este o poveste emotionanta - in mod subtil, fara stridente si sentimentalisme - despre familie, despre tandrete si despre cum tatii stiu intotdeauna mai mult decat fiii. Oricat de destepti ar fi fiii. Si mai este si un eseu foarte bun pe marginea Odiseei lui Homer, cu multe idei asupra carora ar merita sa zabovim. Cel mai pregnant mi s-au intiparit ideile lansate in jurul conceptului de "homophrosyne", "gandirea asemanatoare" care ii face pe Odiseu si Penelopa sa nu renunte la a se cauta si sa se regaseasca dupa 20 de ani de despartire, conexiunea care tine un cuplu impreuna.

N-are rost sa ne ascundem dupa cuvinte pompoase: cartea asta m-a rupt. Citesti cu foame si nici nu-ti dai seama ca ai parcurs 100 si ceva de pagini dintr-o suflare. Dar (si e un mare dar) trebuie sa-ti placa stilul asta de a nara, abordare intalnita si la Zhenyun Liu in Nu mi-am omorat barbatul. Fara exces de detalii neimportante. Totul e cinematic, dinamic, antrenant. Cartea asta merita un serial. Dar mai ales sa fie citita.

O carte emotionanta despre cum Griffin trece peste moartea primei sale iubiri: Theo.Ei bine, cu bune cu rele, Adam Silvera a scris un roman coming of age, actual, frumos, duios, putin cam porcos in unele locuri, dar a fost amuzant. A redat foarte bine suferinta pierderii persoanei iubite, dar din pacate, Griffin este problema acestei povesti.Grifiin, persoana in cauza, este o persoana pe care eu am gasit-o antipatica, nu prea am putut simti ceva pentru el, ci mai degraba fata de ceilalti, adica Wade, Theo si Jackson. Dar, fiind o poveste atat de aproape de realitate, Griff are un defect de caracter atat de uman, si asta e normal.Ceea ce m-a dezamagit a fost faptul ca povestea mi s-o parut cam lunga pentru genul sau, se putea in 200 de pagini rezuma totul, nu in 370.

Cat am putut sa invat din acest joc distractiv si amuzant! Minunat. Multumec Libris!

Doar 3 stelute? Da, chiar nu m-am incumetat sa-i dau mai mult, desi este autoarea mea preferata de romane romance. Nora Roberts tese o noua poveste cu vrajitoare, magie, dragoste, in care ochiul vigilent al intunericului pandeste. Nu e chiar atat de buna pe cat as fi vrut aceasta carte, deoarece am mai citit o serie de la aceasta autoare tot pe acelasi subiect si a fost cu mult mai buna din cate imi amintesc, dar este o lectura destul de captivanta si super usor de parcurs.Trioul de vrajitoare: Mia, Ripley si Nell a scos la iveala trei femei puternice, dar cu personalitati total distincte. Nell, protagonista acestei prime carti, are un trecut intunecat care i-a slabit vointa si a transformat-o intr-o persoana tematoare. Asta pana in ziua in care dispare.Departe de fosta viata, cu un nou nume si un nou look, ea este pregatita sa o ia de la zero si sa-si construiasca un viitor pe placul ei. Doar ca mutarea pe insula "Trei surori" nu o sa-i aduca doar caminul mult dorit, ci o sa-i dezvaluie si latura magica ce-i pulseaza-n sange, dar si dragostea de care are atata nevoie intruchipata intr-un barbat bun, loial si cu un simt al dreptatii al naibii de dezvoltat. O carte usurica, cu ceva actiune, nitica magie, personaje pline de viata si usor de indragit si o forta malefica care sta la panda si asteapta momentul prielnic sa atace. Nu pot spune ca nu a fost imprevizibila sau ca m-a dat pe spate, dar am avut parte de o mini vacanta pe insula alaturi de niste persoane absolut minunate, deci nu regret nimic.

Romanul '' Cei cinci purcelusi'' de Agatha Christie a aparut la editura RAO in anul 2014 in seria Poirot, Editia colectionarului. Cartea a fost publicata pentru prima data sub titlul '' Five little pigs'' in 1942. Romanul are toate ingredientele specifice cartilor Agathei Christie si il are pe Hercule Poirot deja la varsta senectutii dar la fel de versat in cunoasterea naturii umane. In acest roman avem o descriere perfecta a marelui detectiv, cel atat de diferit de confratii lui din alte romane si creati de alti autori. '' Poirot replica linistit: - Nu e nevoie doar de incordarea muschilor, sa stiti. Nu trebuie sa ma aplec si sa vad ce fel de amprente gasesc, sa culeg chistoace de tigara si sa examinez cioburile de sticla. Este destul sa stau in scaunul meu si sa gandesc. Asta- isi apasa usor cu degetul capul in forma de ou-asta e cel care functioneaza!''p.12Si o definitie a tineretii valabil indiferent de an si secol:'' Tineretea e atat de vulnerabila. E atat de necrutatoare...atat de sigura pe ea, de generoasa si de solicitanta...''p.53Recomand lectura acestul roman clasic pentru ca dincolo de captivanta poveste politista vom descoperi observatii mereu valabile despre relatiile dintre oameni.

Sincer carte a fost una draguta! Un subiect nou pentru mine care m-a atras! O poveste de dragoste intre doi adolescenti care nu am voie sa se apropie mai mult de 5-6 pasi distanta. Am crezut ca la finalul cartii cei doi vor ramane impreuna pana la adanci batraneti! Dar Defapt a fost un final foarte URAT.... Oricum si cu finalul pe care mi l-as fi dorit cartea primea tot 4/5 deoarece la inceput nu mi-a placut deloc pentru ca din punctul meu de vedere era prea multa introducere. Cartea are un avantaj pentru ca se citeste foarte usor.

Ce poate insemna sticla.. decat fragilitatea oamenilot. Exact ca o sticla suntem construiti.. un singur eveniment ne este de ajuns sa ne zguduie din temelii. Totul frumos abordat. O scriere interesanta. Recomand.

Sa nu ma parasesti, un titlu, un vers al unei melodii si o reprezentare a unei lumi vechi pe care personajul principal nu vrea sa o piarda, fiindca lumea cea noua e mai cruda, te poate distruge prin acceptarea unor donatii. O carte despre dovediri convingatoare cum ca si domatorii sunt fiinte umane.

Cata aventura in aceasta Carte.. Prin Aventuri se descopera rabdarea. Imi place evolutia lui Erus de la final.. un baietel mai maturizat. Recomand!

Foarte inventiv! REcomand tuturor mamelor. Multumesc echipa Libris. Copila mea e foarte bucuroasa.

Recunosc, dupa primele pagini ma batea gandul sa o abandonez. Pur si simplu povestea nu se indrepta spre nimic concis, o drama familiara care nu prevedea nimic wow, dar autoarea m-a luat pe nepusa masa, cum ar zice romanul si mi-a zdruncinat linistea interioara pana la lacrimi cu o fictiune istorica emotionanta, o poveste din perioada lui Stalin spusa sub forma unui basm de o femeie de 81 de ani celor 2 fete ale ei. Cat adevar si cata fictiune exista in acest basm si cum le va afecta acesta vietile celor 3 personaje va ramane voua sa aflati.

Un roman politist competent, dar nimic de neuitat; dincolo de faptul ca dupa ce am avut niste suspiciuni toate asteptarile mele au fost date peste cap si mare parte din text nu am avut niciun suspect in minte, finalul si solutia m-a uimit, recunosc. Miss Marple e mai degraba un miracle-worker pentru ca, asa cum recunosc si personajele, nu exista nicio dovada ca ceea ce sustine ea sa fie corect, si trucul pe care il foloseste Christie e ca personajele sa se auto-invinovateasca. Romanul e distractiv dar cumva neconvingator. Inteleg ca asta e prima aparitie a lui Miss Marple, si poate acesta e motivul pentru care nu sunt impresionat; o sa vedem la urmatoarele volume din serie daca lucrurile se schimba. Dar altfel, un roman politist competent, nu pot sa ma plang.

O carte interesanta ! Si o tehnica narativa exceptionala! Ador Stephan King... O recomand tuturor. Fara dar si poate una dintre cele mai bune carti ale autorului. O ador!

Aventurile lui Artiom din primul volum sunt inlocuite acum de cele ale unei echipe de trei plus unul. Hunter, brigadierul, Homer, povestitorul, Sasa, fata inocenta si Leonid, artistul. Impreuna incearca sa salveze atat cat se mai poate umanitatea aflata in plina extinctie. Naivitatea si misticismul primului volum dispar acum, inlocuite de o privire ceva mai realista si mai cenusie. Artiom apare episodic, fara a mai avea un rol important. Accentul se muta de pe simtamintele personale pe cele epistolare ale povestitorului. La fel cum uimirea fata de grozavenia unui razboi atomic se muta spre o filosofie-morala a supravietuirii. Aventurile si implicit confruntarile cu monstrii sunt mai bine scrise, dar oarecum programatice si previzibile. Greu de spus care volum e mai bun pentru ca sunt scrise diferit.

Mi-e foarte greu sa asez intr-o rama formata din cuvinte aceasta carte pentru ca, fara discutie, Romain Gary gaseste intotdeauna varianta esquisit a exprimarii sentimentelor si, orice as scrie eu, e banal. Am sa spun totusi, ca umila cititoare, ca am fost pe parcursul cartii la fel de fascinanta ca in romanul "Ai toata viata inainte" de stilul in care acest scriitor imbina cuvintele si extrage din combinatia rezultata acel catalizator pe care, odata ce il pune in pagina, il traduce in emotie; ca am ras cu lacrimi si am inteles ca, folosindu-se de ironie si umor, R.G. a tesut o armura in jurul sufletului personajului sau. Care personaj este cumva el insusi, pentru ca "Promisiunea zorilor" e o carte de inspiratie autobiografica, cum a precizat autorul. Romain este copilul crescut de o mama singura, cea care s-a sacrificat intru totul pe altarul reusitei fiului sau, cea care i-a insuflat permanent, pana in ultima clipa a vietii ei, dorinta de a avea un viitor stralucit. Ii proiecteaza copilului o cariera fulminanta si nu rateaza nicio ocazie de a proclama in gura mare ca fiul ei va ajunge ambasador al Frantei, cavaler al Legiunii de Onoare, autor dramatic de renume.Cu mari sacrificii, cu o imbatabila vointa si cu un nesfarsit set de abilitati de a lua viata in piept, Mina Kacev il impinge pe Romain intr-un carusel de probe de talent. Ii asigura, pe rand, lectii de vioara, balet, canto, dar fiul nu se dovedeste a fi echipat cu asemenea calitati si se vede nevoit sa se intoarca la literatura, "ca atatia alti ratati ". Constient de eforturile continue ale mamei sale batrane si bolnave, fiul trece prin viata cu credinta ca o forta misterioasa dar dreapta ii va randui destinul in asa fel incat sa refaca echilibrul balantei unei vieti de sacrificiu si devotament. Se simte dator sa indeplineasca dorintele mamei si are convingerea ca, intr-o lume plina de greutati, el este victoria ei.Cartea este o tulburatoare fresca despre relatia mama-fiu, un elogiu adus unei mame de catre fiul ei printr-o evocare inegalabila -dupa mine-, plina de umor si care topeste, sub povestioare amuzante, tristetea unui copil ce a zavorat in sufletul lui singuratatea ce-i traia prin preajma.Ma intrebam, in timp ce citeam, cat o fi adevar si cata fantezie in paginile cartii. Si inclin sa cred ca cel ce statea in sala la decernarea premiului Goncourt in 1975 si se amuza pe seama criticilor in timp ce juriul ii acorda premiul lui Emile Ajar (tot un pseudonim al lui Romain), la aproape 20 de ani dupa ce ridicase premiul Goncourt sub numele de Romain Gary, pacalind astfel Academia Franceza, este acelasi cu Romain Kacew, caporalul ce si-a amagit mama ca nu a primit grad de ofiter pentru ca s-a incurcat cu nevasta comandantului scolii, iar sotul a cerut sa fie pedepsit. Si acelasi cu cel ce, povestind cum un colibri a intrat odata pe fereastra si a ramas blocat in interior, scrie despre pasare ca "plangea cu unul dintre cele mai triste glasuri pe care mi-a fost dat vreodata sa le aud, pentru ca niciodata nu-ti poti auzi propria voce". "Promisiunea zorilor" este o carte plina de reflectii despre viata, iubire, prietenie, e povestea scriitorului care conchide ca "adevarata tragedie a lui Faust nu e ca si-a vandut sufletul diavolului; adevarata tragedie e ca nu exista un diavol care sa-ti cumpere sufletul; nu gasesti client; nimeni n-o sa vina sa te ajute sa inhati ultima minge, oricat ai oferi."Romain Gary este dovada ca succesul nu garanteaza o fericire de durata pentru ca, citind despre el, am aflat ca s-a sinucis, in 1980, la Paris. Dar Mina Kacew poate sa-si doarma linistita somnul de veci, fiul ei a intrat in eternitate pe usa din fata. Cartea asta a fost o incantare!

Mi-a luat mult sa citesc cartea dar am terminat-o la urma urmei. Totusi mi sa parut ca totul s-a terminat prea brusc.Ca de exemplu - moartea lui Voldemort-Sincera sa fiu m-as fi asteptat ca Voldemort sa dispara asa cum s-a intamplat cand Harry era bebelus - asa poate s-ar fi intors in urmatorul volum - Am pierdut si alte personaje destul de importante care puteau influenta seria(Sau cel putin urmatorul volum) ca Snape(Care juca un rol important in serie)Mi-a placut temperamentul lui Neville -care s-a schimbat drastic-. Nu stiu sincer ce l-a influentat (Ori influenta lui Voldemort asupra scolii ori grupul Armata lui Dumbledore)Oricum mi-a placut mult cartea si sper sa fie si urmatoarea la fel de buna . (Chiar daca vol.8 e doar un scenariu poate are potential )

Cartea ,,MoArt",in alternanta cu titlul,este o carte a ,,renasterii",a ,,evolutiei" din propria cenusa.Prin simpla actiune,autoarea a reusit sa transmita niste ganduri si mesaje profunde si puternice.In primul rand,ne prezinta gandurile sale despre viata,despre tot ce se petrece in jurul ei in aceasta lume plina de imperfectiuni.In al doilea rand,scoate in relief momentele de confuzie,de nesiguranta,de neliniste si de grija din viata fiecaruia,care ne fac atat de vulnerabili,astfel transmitandu-ne mesajul ca ,,vulnerabilitatea" poate fi invinsa prin recunoasterea momentelor si motivelor care ne fac sa ne simtim asa si prin acceptarea lor,ca fiind ,,o parte din noi",din ,,eul nostru" care ne pot oferi mai multa putere,astfel,acea ,,vulnerabilitate",transformandu-se in ,, forta".Este un roman psihologic,cu multe secrete,care abia asteapta sa fie descoperite de cei care le cauta.O placere adevarata la lecturarea acestei carti.

Cum e cu putinta ca o persoana cu o parere atat de jalnica despre altii sa depinde in asemenea masura de judecata acestora? Desigur, era vorba atunci de un Es muss sein! Exterior, impus de conventiile sociale, in timp ce Es muss sein!-ul dragostei sale pentru medicina izvora dintr-o necesitate launtrica. Imperativul launtric e mult mai puternic... Romanul nu-I o confesiune a autorului, ci o explorare a ceea ce reprezinta existenta umana in capcana devenita lume. Viata omului nu are loc decat o singura data, si noi nu putem verifica niciodata care e ideea buna si care a fost ideea rea, caci, in toate situatiile nu putem decide decat o singura data. Nu ne este harazita o a doua, o a treia, o a patra viata, ca sa putem compara diferitele decizii. Chiar la inceputul Geneze sta scris ca d-zeu l-a creat pe om ca sa-I incredinteze stapanirea asupra pasarilor, a pestilor si a vitelor. Fireste, Geneza a fst alcatuita de un om, nicidecum de un cal. Dar nu exista nicio certitudine ca d-zeu I-a incredintat, intr-adevar, omului domnia asupra celorlalte vietuitoare. E mult mai probabil ca omul l-a inventat pe D-zeu pt a sanctifica puterea pe care a uzurpat-o de la vaca si cal. Da, dreptul de a ucide un cerb sau o vaca este singurul lucru asupra caruia intreaga umanitate se declara frateste de acord, chiar si in decursul celor mai sangeroase razboaie. Acest drept ni se pare cat se poate de firesc, intrucat in varful ierarhiei ne situam noi. Ar fi insa de ajuns ca in acest joc sa se amestece si un al treilea, ca de pilda un vizitator de pe o alta planeta caruia D-zeu sa-I fis pus: Tu vei stapani peste toate creaturile... si intreaga evidenta a Genezei ar fi pusa pe loc sub semnul intrebarii. Omul, inhamat la o caruta de un martian, eventual pus la frigare de un locuitor al Caii Lacteem, si-ar aduce poate aminte in clipa aceea de cotletul de vitel pe care avea obiceiul sa-l taie in farfuria sa si-I va prezenta vacii (prea tarziu) scuzele sale. Nu e niciun merit sa te porti frumos cu semenii tai. Tereza e nevoita sa fie cuviincioasa cu ceilalti sateni, altminteri n-ar putea sa traiasca aici. Ba chiar si fata de Tomas e obligata sa se comporte ca o sotie iubitoare, fiindca ea are nevoie de el. Nu vom reusi niciodata sa determinam, cu certitudine, in ce masura relatiile noastre cu alti oameni sunt rezultatul sentimentelor noastre, al dragostei sau ne-dragostei noastre, al bunavointei sau urii npoastre, si in ce masura acestea sunt conditionate, dinainte, de raportul de forta dintre noi si altii. Adevarata bunatate a omului nu se poate manifesta in toata puritatea si in deplina libertate, decat fata de cei care nu reprezinta nicio forta. Adevaratul test moral al umanitatii, cel mai radical, care se situeaza la un nivel atat de adanc, incat scapa privirii noastre, sunt relatiile sale cu cei care se afla la cheremul ei: animalele. Aici s-a produs dezastrul fundamental al omului, atat de fundamental incat tocmai de aici decurg toate celelalte. ...Nietzsche iesind dintr-un hotel, la Torino. Zareste inaintea lui un cal pe care birjarul il gratuleaza biciuindu-l de zor. Nietzsche se apropie de cal, ii cuprinde grumazul in bratele sale si izbucneste in hohote de plans. Asta se petrecea in anul 1889, cand Nietzsche se indepartase, si el, de oameni. Altfel spus: era exact momentul cand se declansale maladia sa psihica...Nietzsche venise sa-I ceara iertare calului pentru Descartes. Nebunia lui, cu alte cuvinte, divortul de umanitate, incepe in clipa in care plange de mila calului...Amandoi (Nietzsche si Tereza) se abat din drumul pe care omenirea, domnul si stapanul naturii, isi vede mai departe de marsul ei neobosit. Daca ar fi fost o fiinta umana in loc de a fi un caine, Karenin I-ar fi spus, fara doar si poate, de multa vreme Terezei: Nu te supara, dar pe mine nu ma amuza sa duc in fiecare zi un corn in gura. N-ai putea gasi pentru mine ceva mai nou? In aceasta fraza rezida condamnarea totala a omului. Timpul uman nu se invarteste in cerc, ci avanseaza in linie dreapta. Acesta-I motivul pentru care omul nu poate fi fericit, caci fericirea e nazuinta spre repetare.

Mai degraba literatura mainstream decat o proza politista/horror/fantasy. Prima si ultima proza sunt ok, destul de bine scrise si recomandabile. Celelalte patru au subiecte diverse, trimiteri catre opere literare sau personaje istorice, insa scriitura e la nivel de incepator. De altfel, aceasta e impresia generala: volum de debut, cu stangaciile inevitabile, dar si parti bune. Nu imi dau seama cand au fost scrise prozele, si nici nu am citit cele 2 caramide, desi tot promit ca o sa o fac. Macar ptr faima lor. A treia si a patra proza sunt foarte slabe. Nu cred ca ar fi trebuit publicate. Din pacate, coperta nu ajuta deloc volumul. Si nici pretul, ca sa fiu sincer pana la capat.

De data aceasta, sunt in minoritate. Nu am putut sa ma atasez de personaje. Nu mi-a pasat de ele, de temerile si de dorintele lor. Pe la jumatatea romanului, am vrut sa renunt. Nu mi-a placut de pacientul englez si nu am putut sa inteleg obsesia Hanei in ceea ce il priveste. Voiam sa tip la ea, la Caravaggio si la Kip. Voiam ca ei sa paraseasca vila, in loc sa sufere intre patru pereti, bantuiti de trecut. Si o alta problema, care m-a impiedicat sa ma bucur de lectura: stilul autorului. Am avut impresia ca frazele se rup la jumatate.

Desi afli din prima pagina a cartii despre ce este vorba, Frank McCourt, cu vocea lui de copil, povesteste cu umor primii ani dintr-o viata plina de neajunsuri.Peste tot, oamenii se lauda si se plang de neajunsurile primilor ani din vietile lor, dar nimic nu se poate compara cu versiunea irlandeza: saracia; tatal alcoolic, bleg si gura sparta; mama pioasa si resemnata gemand langa foc; preoti pomposi; invatatori brutali; englezii si lucrurile infioratoare pe care le-am indurat din partea lor timp de opt sute de ani interminabili.Si, mai presus de toate, eram uzi.

Miss Marple ajunge la concluzia corecta cu o viteza incredibila - incredibila la propriu, vreau sa zic, pentru ca prea le descurca pe toate repede si sigur.Dar dincolo de viteza ei uimitoare de a deduce adevarul din situatii care ar putea sa reflecte si altceva, colectia de povestiri scurte e simpatica si provocarea interesanta e sa incerci sa-ti dai seama ce indicii iti da Miss Marple de-a lungul povestii.O singura ciudatenie: chiar daca volumul se numeste Ultimele cazuri ale lui Miss Marple, doua povestiri nu o pomenesc deloc - ba mai mult decat atat, nu sunt nici macar politiste, ci horror/supranaturale. Ceea ce nu inseamna ca sunt rele, dimpotriva, doar ca par oarecum nepotrivite in context.

Recitit dupa mai bine de un deceniu, cu mai multe strambaturi de nas decat ma asteptam. Dupa prima lectura, ramasesem profund impresionata de universul lui Vian, ceea ce si propulsase acest roman printre preferatele mele. De asta data mi s-a parut mai putin seducator, personajele bidimensionale (in special cele feminine, caracterizate printr-o frivolitate stereotipica), unele dialoguri puerile si total inutile. Universul ramane la fel de fascinant ca la prima lectura, iar finalul - unul dintre cele mai induiosatoare din cate mi-a fost dat sa citesc.

Scopul prozatorului a fost unul modest: sa relateze fara exagerarile traditionale viata unei femei din Renastere, fiica Papei Alexandru al VI-lea Borgia (neindoielnic un scelerat). A optat pentru un stil simplu si direct. Uneori a fost ironic, alteori a sesizat latura comica a intimplarilor. E sigur ca a simpatizat-o pe Lucrezia. Avea tot dreptul. Prea multi au detestat-o de-a lungul vremii.A rezultat o carte fara mari pretentii, care nu propune nici un adevar, nici un secret istoric, dar care se citeste cu placere.

O carte extraordinara care nu mai are nevoie de recomandari! Mi-a placut foarte mult.

Descatusarea ultimul volum din seria Crossfire, m-a surpins placut. Fiecare pagina m-a tinut captiva in mrejele ei, plina de suspans dragoste, actiune, drama, spre finalul cartii moare mama Evei. Gideon se impaca cu fantomele trecutului, devine mult mai relaxat. Casatoria celor devine o calatorie frumoasa, iubirea dintre ei creste din ce in ce mai mult .

Rating: 5+/5 o carte interesanta si captivanta. Inedit stil de a scrie! O sa ma despart greu de aceasta carte..

Romanul scris de Kelly Bowen a aparut in limba romana sub tilul " Stapanul inimii mele" la editura Litera in colectia " Iubiri de poveste". Lectura acestui roman ma face sa consider tot mai mult ca titlul colectiei este cat se poate de inspirat si potrivit acestui tip de romane. Autoarea, Kelly Bowen este la inceput de cariera de scriitoare, facandu-si debutul in anul 2014 cu romanul " Un duce doar pentru mine". Dar s-a bucurat imediat de succes si de traduceri in alte limbi. Actiunea romanului se petrece tot la inceputul secolului XIX, mai precis in anul 1819 si are ca eroi principali pe Ivory Moore specialista in rezolvarea discreta si sigura a unor intamplari inavuabile in familiile marilor nobili si care lucreaza pentru firma Chegarre si Asociatii si capitanul Maximus Harcourt, cel de al zecelea duce de Alderidge. Ducele abia intors din calatoriile sale pe mari si oceane, calatorii de altfel foarte profitabile prin comertul pe care il practica,o gaseste pe domnisoara Ivory Moore ocupata cu indepartarea trupului mort al contelui Debarry, dezbracat si legat cu panglici de matase rosie de patul surorii ducelui, lady Beatrice, disparuta de acasa. Ivory si tovarasa sa de munca Elisa DeVries fusesera chemate de matusa ducelui si a Beatricei, lady Helen ingrozita ca acest fapt cumplit o va dezonora total pe nepoata sa, mai ales ca in casa era tocmai balul ei de debut. Ducele este socat atat de scena teribila din camera surorii lui de numai 18 ani dar si de calmul, sangele rece si chiar cinismul cu care se ocupa de stingerea oricarei posibilitati de scandal ciudata domnisoara Ivory Moore.Pe mine ca cititor m-a enervat putin evidenta lui lipsa de colaborare in primele momente si faptul ca ii da mai multa importanta lui Ivory decat situatiei din casa lui. Chiar in primul moment am avut tendinta sa consider aceasta parte putin lipsita de realism dar mi-am revenit cand mi-am dat seama ca acesta este tipul de comportament specific majoritatii barbatilor in situatii de adevarata criza. E suficient sa ne ridicam ochii din aceste romane cuceritoare si sa privim in jurul nostru ca sa ne dam seama ca asa este. Dupa rezolvarea discreta si sigura a problemei legate de contele mort in casa lui, ducele de Alderidge o insoteste peste tot in actiunile ei pe Ivory care avea acum sarcina sa dezlege misterul disparitiei lui Beatrice, sora ducelui. Si in aceasta lupta plina de intamplari, provocari si pericole Maximus Harcourt descopera nu numai o lume complet necunoscuta atat in familia lui, in inalta societate cat si in lumpenul Londrei dar mai ales descopra dragostea pasionala, totala, plina de incredere si daruire. Romanul asigura o lectura extremd e palpitanta si cu amanunte mai mult decat interesante legate de Londra acelei perioade.