“Fu silit sa se opreasca: Laura se clatina. Cu mainile intinse inapoi cauta inspaimantata un sprijin. Dar Bernard fu mai cu seama tulburat de geamatul ei; un fel de vaiet prea putin omenesc, asemanator mai degraba cu al unui animal ranit (si dintr-o data vanatorul se rusineaza simtindu-se calau), un tipat atat de bizar, atat de deosebit de ceea ce Bernard s-ar fi asteptat sa auda, incat se cutremura. Intelese in aceeasi clipa ca acum era vorba de viata reala, de o durere adevarata si tot ceea ce simtise el pana atunci i se paru ca nu e decat fandoseala si joaca. Era cuprins de o emotie atat de noua, incat nu si-o putea stapani; simtea cum i se pune un nod in gat... Ei, dar cum? Iata-l hohotind! E cu putinta? El, Bernard?... Se repede s-o sprijine si ingenuncheaza in fata ei, soptind in timp ce plange cu hohote:

    - Ah! iertati-ma... Iertati-ma; v-am jignit... Stia ca n-aveti din ce trai si... as fi vrut sa va ajut.

    Dar Laura, gafaind, simte ca e cat pe ce sa lesine. Cauta din priviri un loc unde sa se aseze. Bernard, care era cu ochii ridicati spre ea, ii intelege privirea. Face un salt spre un mic fotoliu de la capul patului; cu un gest brusc, il aduce langa femeia care se pravale in el cu toata greutatea.

    Atunci a intervenit un incident grotesc, pe care ezit sa-l relatez; dar el a hotarat relatiile dintre Bernard si Laura, scotandu-i pe neasteptate din incurcatura. Nu incerc deci sa innobilez in mod artificial aceasta scena:

    La pretul pe care Laura il platea pentru pensiune vreau sa spun: pentru pretul pe care hotelierul i-l pretindea, te puteai astepta ca mobilele sa fie prea elegante; aveai insa dreptul sa nadajduiesti ca sunt solide. Or, micul fotoliu scund pe care Bernard i-l adusese Laurei cam schiopata; adica avea o pronuntata tendinta de a-si indoi sub el un picior, asa cum isi vara pasarile capul sub aripa, ceea ce e firesc la pasari, dar insolit si regretabil la un fotoliu, iar acesta isi ascundea, de bine, de rau, infirmitatea sub niste franjuri groase."