Am ales romanul pentru a-mi acoperi un deficit de informații pe care îl aveam despre Ana Pauker. Cu siguranță că lectura romanului mi-a îndeplinit obiectivul și chiar mai mult.

Cartea este echivalentul unei docudrame din televiziune, adică e roman presărat cu pasaje din documente reale. Cu toate acestea, am citit-o foarte ușor.

De fapt, autoarea nu și-a propus să scrie un roman biografic al Anei Pauker, ci mai degrabă să ne facă atenți la “mecanismul de putere totalitar, despre cât de periculos este discursul politic radical care duce la pierderea libertății și tot ce derivă din asta, anulează drepturi fundamentale, o carte despre faptul că nu există salvatorul pe cal alb, că orbirea nu te scutește de responsabilitatea propriilor acțiuni, că individul care se topește în mulțime nu e protejat, dimpotrivă, e mult mai expus, că ideologizarea este o închisoare. După orbire, urmează frica. Frica e doar un instrument politic folosit pentru a supune și pentru a ucide pe oricine nu se supune.” (Daniela Rațiu)

Surpriza a fost să descopăr că autoarea o tratează pe Ana Pauker ca pe o victimă. O victimă a lui Stalin, a lui Dej, o victimă a sistemului pe care l-a slujit și în care a crezut.

“Frica are ochii mari”.

Frica chiar este “personajul” principal al acestui roman.

Ultimul capitol este distopic și foarte interesant cum, într-un pasaj de spațiu și timp suspendat, se întâlnesc, în 1956, soții Pauker cu Stalin, iar Stalin nu poate spune decât “Mieii trebuie sacrificați”.

Un roman care trebuia scris și mă bucur că l-am citit.