Exista credinciosi incapabili sa intemeieze o relatie. Acestia provoaca tristete. Constatam in jurul nostru relatii in care una din parti sau amandoua nu au credinta. Nu in Dumnezeu, ci in celalalt. Provoaca frustrare. De asemenea, vedem relatii, cu sau fara credinta, in care existenta nu este adevarata. Omul nu exista, nu in sensul tineresc umoristic ("acest om este inexistent"), ci in sensul minciunii existentiale. Se chinuie sa-i copieze pe ceilalti, fie reali, fie plasmuiti de inchipuirea lui. Intalnirea cu astfel de oameni conduce la deznadejde. Avem vreo modalitate de a le face pe toate trei sa functioneze impreuna armonios? Existenta noastra psihosomatica, credinta in Hristos si in oameni, relatiile noastre vitale pentru noi toti? Putem oare sa ajungem la un nivel de functionare in care fiecare din acesti trei factori sa nu-i micsoreze pe ceilalti, ci sa-i intareasca?

Vom incerca sa aflam unele raspunsuri printre randurile acestei carti.