„A doua zi, dupa micul dejun, Pongo a plecat in cautarea omului. Tati ii spusese sa caute un cuib mare facut din trunchiuri de copaci. Pongo l-a gasit si a fost uimit. Nu era ca unul dintre cuiburile lor, fiindca avea ceva deasupra. Asta insemna ca omul nu se uda cand ploua. Nu parea sa fie nimeni pe langa cuib, asa ca Pongo s-a uitat inauntru printr-o gaura laterala. L-a uimit asa de mult ce a vazut, ca a fugit inapoi la tati sa-i povesteasca. 

- Omul ala isi dadea jos blana de pe fata cu ceva ascutit. Cred ca a facut acelasi lucru cu pieptul si cu bratele lui, fiindca era cam golas, a zis el.

- Asa sunt oamenii, golasi, a ras tati. De aceea se acopera, ca sa le tina de cald. Nu au blana calduroasa ca a noastra. Ia uite-l ca vine. Ce zici, sa mai fac un dans de razboi?

- N-are rost, a raspuns Pongo. Stii ca nu e periculos.

- In orice caz, fa-mi un serviciu si fii cu ochii pe el, Pongo, i-a zis tati. Vreau sa termin de mancat. Dar nu cred ca ne va face necazuri.

Pongo nu a stat prea mult la panda. Ii era foame si voia sa termine de mancat. Gorilele trebuie sa manance foarte mult fiindca se hranesc doar cu plante si verdeata, asa ca au nevoie de o gramada de hrana ca sa prinda puteri. Pongo era asa de ocupat sa manance, incat a uitat cu totul de om.

Dar apoi ceva a inceput sa-l macine. De obicei, tati ii ducea mai departe de locul unde mancasera cu o zi inainte, dar astazi nu facuse asta. Era mancare din belsug peste tot in jur, asa ca nu era neaparat nevoie sa plece in alta parte, dar era totusi ciudat.”