Am primit în dar romanul de debut al lui Alexandru Voicescu, chiar de la autor, la lansarea pe care Librăria Şt.O.Iosf Braşov a organizat-o împreună cu Piramida de Cultură. Am fost curios să citesc romanul, mai ales că Alexandru Voicescu şi-a prezentat în cuvinte convingătoare cartea, ocolind detaliile prea multe care ar fi putut dilua experienţa de lectură: un protagonist aflat în căutarea sinelui, o poveste care pune în discuţie posibilităţile de a identifica o realitate obiectivă.

Aproape nimic din primele pagini nu anticipează traiectul narativ şi simbolic, labirintic şi plin de surprize în care te trimite romanul lui Alex Voicescu. În fond, ce legătură ar putea avea un art director român stabilit în Elveţia, aflat la Praga, la o lansare de produse high tech cu interferenţa dintre realitate şi fantezie, cu o călătorie a descoperirii personale? Momentul de declic care amorsează desfăşurarea greu de anticipat este întâlnirea protagonistului Andrei cu o prezenţă de aceeaşi naţionalitate, Ioana Dună, o tânără profesionistă participantă şi ea la eveniment, cu care Andrei simte aproape instinctiv că are o conexiune dificil de explicat. În timpul evenimentului, imediat după ce Ioana realizează un desen impresionant, Andrei îşi pierde temporar starea de conştienţă, experimentând o transă, un fel de viziune declanşată de acel desen, în timp ce Ioana dispare fără urmă. Intrigat de cele experimentate, Andrei porneşte în căutarea Ioanei – pe străzile din Praga, îi va întâlni, complet întâmplător pe jazzmanul Bedros Petrosian şi pe Eliza, o damă de companie care vânează vedete ca mai apoi să asiste la o scenă bizară în care Ioana pare să fie sacrificată într-un ritual sinistru. Trezindu-se în Elveţia, într-un spital, peste câteva zile, Andrei află că e urmărit de poliţie şi că singura persoană care poate să îi ofere lămuriri despre cele întâmplate este Eliza. De la acest moment, romanul lui Alexandru Voicescu îi poartă pe cititori în mai multe locuri din Europa, în căutarea răspunsurilor, în jurul unui puzzle al identităţilor şi al întâmplărilor în care oniricul se strecoară ocazional, fără probleme. Cine este Ioana Dună? Cine este Eliza? Ce legătură există între un jazzman îmbătrânit, proprietarul companiei la care lucrează Andrei, viziunile experimentate de protagonist, un bibliotecar din Milano şi o comunitate din Banatul românesc?

Multe elemente eterogene şi improbabile îşi fac loc insular în romanul lui Alexandru Voicescu, o combinaţie inedită de intrigă detectivistă, mistery, ezoterism. Autorul excelează în arta decredibilizării personajelor şi a dozării indiciilor care nu anticipează finalul ambiţios. Arhipelagul simbolic şi faptic capătă însă coerenţă şi unitate, chiar dacă lecturăm povestea strict într-o cheie narativă poliţistă. Dincolo de asta, povestea poate prea scurtă şi prea concentrată a lui Alexandru Voicescu în care se simt ecouri psihanalitice lansează nişte întrebări interesante în ceea ce priveşte accesul la realitate, a felului în care percepem lumea şi ne construim identităţile (şi a felului în care le alterăm, atunci când dormim sau când trecem prin experienţe de cunoaştere particulare). Acceptarea de sine, căutarea, încercarea de a accede la reprezentările unice asupra lumii, de a desăvârşi un drum al cunoaşterii personale, chiar şi când asta înseamnă să îţi pierzi minţile – iată resorturile maladive care îl călăuzesc pe protagonist (generalizabile de altfel: cu toţii suntem “bolnavi” de “necunoaştere”, cu toţii visăm să accedem la o specie de cunoaştere intuitivă, pe undeva spinozist㠖 dacă chiar am avea această şansă, am valorifica-o?).

Scriitura este cursivă, viziunile lui Andrei sunt redate cu imaginaţie şi în culori extrem de vii, iar aranjamentul narativ motivează lectura până la final. Bizarul, supranaturalul, psihoza însoţesc personajele şi evenimentele, astfel încât să imerseze cititorul într-o atmosferă pe undeva absurdă şi misterioas㠖 ceva ce mi-a amintit de Locatarul himeric al lui Roland Topor (şi de ecranizarea lui Roman Polanski, Chiriaşul), dar şi de naraţiunile lui Eliade sau Vasile Voiculescu. Speculativul se împleteşte cu filosofia şi cu misticismul într-o măsură care nu descurajează însă cititorii neiniţiaţi ci doar oferă pârghiile care destructurează ideea de realitate obiectivă singulară.

Alexandru Voicescu debutează aşadar cu o poveste curajoasă, fantezistă (poate prea redusă în dimensiuni, raportat la potenţialul desfăşurat), o formulă căreia îi găseşti cu greu pereche în peisajul editorial contemporan. Iată că intrarea directorului Editurii Herg Benet în galeria autorilor pe care îi promovează este departe de a fi un moft (aşa cum ar putea fi pentru oricine ar deţine o astfel de poziţie). Alexandru Voicescu nu se joacă de-a editorul, ci este cât se poate de exigent, mai ales când se publică pe sine…

Alexandru Voicescu a câştigat premiul Tânărul prozator al anului 2015, la Gala Tinerilor Scriitori.

Sever Gulea pentru libris.ro