Overall the book is great guide for how to address the minor emotional scrapes and bruises in life. Most of the techniques describes are science based and I have heard about from other sources. I really enjoyed his presentation, he offers treatment plans for each malady. I liked that he cited research for each of the treatment.

O grămadă le lucruri interesante pe care înainte nu le știam.

Camera groazei este o carte despre care ai impresia ca stii deja la ce sa te astepti, dar care te surprinde intr-un mod foarte placut. Primele pagini au fost de acomodare, stilul autorului, fiind o noutate pentru mine, însă după ce am trecut de jumătate, cartea mi s-a lipit de mana si n-am mai fost in stare sa renunț până nu am dus-o la final.

Lisabona, pretext al confesiunilor şi descoperirii rănilor recente. Un el şi o ea naufragiaţi la marginea oceanului îşi împărtăşesc despărţirile recente, fiecare în lumina şi întunericul propriei tragedii. Relatările sunt redate în cheia unui narator sensibil şi extern, preocupat de universul interior al personajelor sale, de pulsul şi culoarea introspecţiei, de hainele pe care separarea ori abandonul le îmbracă.

Povestea putea fi scurtată cu cel puțin câteva zeci de pagini, iar polițistul care s-a ocupat de caz a fost cam penibil și mă îndoiesc că toată lumea i-ar fi răspuns cu atâta ușurință la întrebări, deși el nici nu avea insignă, dar intriga a fost la fel de dinamică și surprinzătoare, așa cum m-a învățat deja autoarea cu celelalte două romane traduse la noi.

Mă așteptam la mult mai mult de la această carte, dar am fost dezamăgită. A fost extrem de previzibilă. Personajul principal e o victimă care se complace în rolul acesta de la început până la final.

Istoria apelor Doi naratori în două epoci diferite percep și relatează schimbările climatice și impactul lor asupra omenirii. Deși e vorba aici de un viitor distopic, toată această poveste imaginată pune pe gânduri și ar trebui să pună și pe fapte...

Corupt Cățelul ce rost avea la sf cărții, sincer? Ce voia sa demonstreze ? O carte ciudata, urâta, M a plictisit îngrozitor, pare scrisă de un copil, personajul principal feminin nu are personalitate, iar cel masculin nici el nu știe ce vrea.

Flacara dintre noi Ei au avut un început tulmutos dar s-au răzvrătit și au început sa își dea seama ca unul fără celălalt nu vor putea trăi. Și-au luat adio, dar s-au regăsit ca în basmele cu final fericit.

A fost cu adevărat o “Provocare”! Povestea lui Jaime și Melody este una ce frizează normele sociale, poate și pe cele morale. O profesoară să aibă o relație cu un elev! Nimeni nu ar fi de acord cu relația lor, toți ar condamna-o pe ea.

Se presupune că scrisoarea nu ar fi fost menită să fie publicată. I-a trimis-o tatălui prin intermediul mamei sale, dar aceasta i-a returnat-o după câteva zile.

Greutatea sufocantă a absurdului social. Să mă întrebe cineva de ce am dat 5 stele (vă rog!). -Nu ştiu! E ceva întru totul inexplicabil. Când am citit "Procesul" am simţit ceva confuz, o stare în genul simboliştilor, dar să spun ce şi cum: nu pot.

Primul 90% din povestire pare sa contina acelasi nivel de actiune pe care il contine ultimul 10% din povestire. Este departe de povestirile cu ocolul pamantului sau cele 5 saptamani in balon ale aceluiasi autor.

Frumoasă copilărie aș fi avut dacă aș fi apucat să citesc -la vremea aceea- opera integrală a lui Jules Verne!

Mai mult creştinism şi mai proaspăt am învăţat de la ovreiul Steinhardt decât de la bărboşii noştri. Un creştinism de care nu mi-e ruşine, care te înnobilează în aşa fel încât, pe urmă, ţi-e şi ruşine să mai fii prost, ticălos, laş, iritat de cei din jur. Singura carte care m-a învățat să deosebesc oamenii care se trag din maimuţă de oamenii creați de Dumnezeu (cum spune un citat din carte).

Mi-a placut foarte mult cum a fost prezentata Inima (pentru care am facut si eu o obsesie dupa ce am intalnit motivul folosit de Ryuukishi07) si m-a facut sa o privesc cu alti ochi pe Regina. Poate si pentru ca am o varsta acum. (Of, daca m-as putea intoarce in timp macar cu 10 ani, si sa am intelepciunea de acum!)

Al doilea scenariu de film pe care îl citesc si trebuie sa recunosc ca mi-a placut destul de mult. Am fost foarte curios să văd cum arata varianta unui scenariu de film foarte scurt. Spun varianta pentru ca desi se numește scenariu original, cred, totusi, ca a fost mult îmbunătățit si literaturizat pentru a fi in forma de carte.

Altă carte din biblioteca copilului meu. Hârtie lucioasă de calitate, coperta de carton dar moale la pipăit, imagini viu colorate cu personaje

Tradusă în limba română de Florin Bican, aventura lui George e construită din ingrediente ciudate, jocuri de cuvinte și puțină magie. Puțină... doar atât cât să ne amuze și să ne facă să zâmbim.

Imaginatia lui Dahl nu inceteaza sa ma uimeasca. Creaza in aceasta carte o lume cu totul si cu totul inedita, in care nu exista limite, unde orice este posibil. Fabrica de ciocolata Wonka este o lume intr-o lume, o lume a culorii, a gustului si a aromelor, condusa de un om usor excentric, un ciocolatier "nebun".

tot viermuind în pelicula lui Gellu și a Zenobiei mi-am dat seama că ea e, că asta e cartea pe care-aș lua-o cu mine pe insula pustie, n-am să insist, am să spun doar că profesorii de la Litere iubesc să te pună într-o astfel de situație, dacă se poate chiar la prima întâlnire.

M-am distrat bine. Iar ilustrațiile lui Dan Ungureanu se potrivesc perfect. Bravo Arthur. O carte pe care o voi pune în lista mea de 100 de cărți pentru copii. Mulțumiri Luciei Terorista care mi-a recomandat-o :-).

Matusa ingrozitoare este o carte pentru copiii, dar nu strica si adult fiind sa dai in mintea copiilor. Actiunea cartii are loc in Anglia la resedinta Saxby Hall unde intr.o dimineata micuta Stella se trezeste insafusata in bandaje.

Bunicuta hotomana este o carte pentru copii 10+, care e imposibil sa nu te poarte pe taramurile copilariei, sa.ti amintesti de serile cu bunica, sau de povestule spuse de aceasta.

Mia plăcut cartea dar nu e pe gustul meu. Nu îmi place că sunt câteva momente plictisitoare care te duce în RS. Agatha a fost personajul meu preferat pentru că Sophie a făcut acțiuni una după alta şi asta obosește cititorul.

Romanul mi-a parut la fel de balbait si ezitant ca personajul sau principal. Cred ca Gogol s-ar fi descurcat mult mai bine cu un asa subiect :)

O carte exceptionala. M-am simtit plina de incantare si curiozitate alaturi de Joshua Foer sa descoperim impreuna misterele memoriei. Nota 11!!

O carte mai ciudățică, dar în care am găsit ceva poezii tare faine

Un roman care reuseste sa transmită trairi atit de zguduitoare, incit iti vine greu sa crezi ca a existat cu adevarat asa eveniment!

Prima carte pe care o citesc, a scriitoarei canadiene Alice Munroe, "Dragostea unei femei cumsecade" cuprinde 8 povestiri ce surprind fragmente din vietile unor femei obisnuite :mame, fiice, sotii, casierite, actrite , scriitoare.

Negustorul de manuscrise intră mai degrabă în categoria chick-lit, cu urme de thriller și o picătură de romance. Doar cât i-ai pune în ochi unei furnici. E o lectură lejeră și plăcută, care se citește vara, la soare, cum cred că a stat și Grisham când a scris-o.

Pe care o considera net inferioară? Nu. Prea adînc era să-l macine această situație, rîvnea mai mult, iar această poftă de a ajunge în vîrful piramizii sociale i-a fost propria-i pedeapsă. Genul clasic al eroului egocentric, determinat și fără scrupule, care pînă la urmă își dă seama că mai are pe lîngă cele enumerate... o inimă...care o iubește pe ea, cea pe care a nefericit-o!

Cartea asta e una teribilă, atât în sensul bun cât şi rău al cuvântului. Nu-i o carte confortabilă, nici de citit şi nici de pus în cuvinte. (aştept să mai cresc în vocabular şi-n gândire)

O notă formidabilă pe care o găsesc diferită față de 'În sălbăticie', '127 ore' sau operele lui Jules Verne, este legătura personajului narator cu două personaje stranii participante la un concurs a cărui miză este premiul de un milion de dolari.

Vreau să-l citesc pe Modiano integral - toate edițiile romanelor sale în românește! Dar m-ar tenta (barem câteva) și-n franceză, i-o intuiesc a-i fi dulce.

Cartea asta e despre copilăria mea. Am regăsit şi gentuţa mea de tablă de la grădiniţă, şi baba în curtea căreia sărea mereu mingea şi ne rugam de ea să nu ne-o taie, şi jucărioara pe care am furat-o tot la grădiniţă, să mă joc doar eu cu ea, şi moşu' care păzea balta şi de care fugeam cu peştele în căldare şi pe lângă căldare, şi Romica Puceanu, dar-ar dracii în ea, şi Leanţa care mă bălea de câte ori reuşea să mă prindă, de mă scârbeam tot, şi adidaşii de porc, şi nea' Nicu, şi nu lipsesc nici greierii pe care-i scoteam după treij' de căni de apă cărate cu îndârjire sau sutele de bondari pe care i-am făcut elicoptere la viaţa mea de puşti tembel.

Mi-a părut că aduce mai degrabă cu o serie de nuvele, care se intersectează între ele datorită personajului principal. Unele pasaje sunt foarte amuzante, dar per total îi lipsește coeziunea.

Roman centrat pe un singur personaj și aventurile sale alături de femei diferite, mai toate misterioase și fatale. Născut într-un sat din România, Între-Văi, dacă nu mă înșală memoria, personajul povestește diverse momente din copilărie, petrecute alături de Cuțitaș și de bunica sa, părăsit de părinții plecați afară, la muncă.

Literatură de foarte bună calitate, m-a captivat, chiar dacă se citește greu. Extraordinare portrete de grup/personaje colective, melancolie fin strecurată printre rânduri, imagine de neuitat a podului, ca martor indiferent al zarvei omenești.

Ida Simons avea 48 de ani când a publicat romanul de față și numai ea știe cât de greu este să te pui în locul și în mintea unei fetițe de doar 12 ani. Și a reușit. Suntem în perioada interbelică și pentru Gittel, eroina acestei cărți, viața nu pare așa de complicată

Aproape 4 steluțe. Meditație asupra vieții, morții și iubirii, epilog al războiului și, pe alocuri, cvasiexpozeu filosofic, romanul de față chiar merită să fie redescoperit, citit cu mintea limpede și păstrat în atenția cititorilor alături de alte opere din literatura rusă.

Mi-e foarte greu să găsesc ceva care mi-a plăcut la cartea aceasta. În primul rând, limbajul este atât de fals (iar traducerea pe alocuri greoaie, chiar nerevizuită), încât te miri cum a putut să apară în Parisul interbelic un astfel de roman, în Parisul dominat de proza autenticității și de Proust.

Viața reală este plină de indicii și marcaje false, care nu duc nicăieri. Cu un efort nemăsurat, ne adunăm puterile în așteptarea unei crize care nu vine niciodată. Cariera cea mai reușită trebuie să arate o irosire de energie

Minunate povestiri cu tentă autobiografică, străbătute de o atmosferă melancolică și punctate de momente comice (întorsături de frază, replici etc.) care reușesc să destindă atmosfera. Pentru iubitorii de limbaj.

Mai mult decât sărăcia și bogățiile, ea desparte oamenii, îi face să se împrietenească sau să se dușmănească. Omul prost se teme de cel deștept și îl urăște. Oricât de bun ar fi cel deștept, trebuie să priceapă că asta nu va cuceri afecțiunea unuia cu mai puțină minte decât el.

Buna carte despre intelectualii de provincie. O fresca foarte interesanta din partea unui autor din Honduras care a fost si guatemaltec si a trait si in Mexic. Daca traiti in provincie si aveti inclinatii intelectuale cred ca va va place cartea.

Mai Ferrante decât Ferrante Pavese ăsta! Aceeași viață de cartier italienesc, aceleași prietenii, “dizolvate” de vreun pictor de nuduri sau de vreo căsătorie spontană și de-o soție ștrengară.

Un individ banal, bun vorbăreț, mai degrabă umil și mai curînd fricos, dezamăgește o fată. Adică refuză să fugă în lume cu fata (încă minoră) care îl iubește. În definitiv, Rudin procedează rațional. Moare pe o baricadă în revoluția de la 1848 din Paris.

Un roman magistral, destul de voluminos printre altele. Și câtă fantezie, sensualitate, ironie, sarcasm, umor chiar (dacă vă imaginați cumva umorul german)! Și trist. Bunăoară acest toboșar de talie mică, inocent și criminal deopotrivă.

Pe alocuri "cronica" pare a fi o înșiruire nesfârșită de portrete. Iscusite dar fără a fi puse în mișcare de o acțiune potrivită. Suișul și căderea marilor puteri e ceva care se întâmplă și doar două categorii de oameni reușesc să se impună: cei care se adaptează și cei care rezistă.

in cartea asta, oamenii se duc la milano, nu ca sa bifeze sezonul la reduceri, ci ca sa-i casapeasca pe localnici care nu doar ca erau cu nasul pe sus, dar ii si zgandareau pe altii sa fie la fel ca ei.

La începutul cărții Ceai în Sahara un localnic spune povestea unor fete de la munte - Outka, Mimouna și Aicha - care își doresc, mai mult decât orice altceva, să își bea ceaiul în Sahara.

Nu a fost tocmai genul meu de romanță, însă de-a lungul paginilor i-am avut în față pe Ingrid Bergman și pe Anthony Perkins, datorită memorabilei interpretări pe care aceștia au făcut-o în filmul care are la bază cartea de față, Goodbye Again(1961).

grotesc este doar unul dintre cuvintele care l-ar putea caracteriza. este un roman comic si ironic, foarte bine construit. cu personaje perfect imbecile, arhetipuri umane, care portretizeaza o epoca, o societate. mi-a placut si m-a distrat.

Clopotul de sticla e o carte autobiografica, dar de multe ori am vrut sa cred ca e fictiune. Dureros de cutremuratoare. Iti lasa un gust amar.

Am mai citit-o și anul trecut, însă atunci a avut un efect negativ asupra stării mele psihice. Invita la reflecție, la absurdul din viața și la limitele pe care ni le punem sau ne sunt puse și cum cedam înainte de a trece măcar de prima dintre ele.

Publicat în 2010, Cimitirul din Praga este ultimul roman al lui Eco. Acesta avea să se stingă șase ani mai târziu, scârbit parcă de o lume despre care spunea: "Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii.

Parcurg rândurile anevoios, caut alăturări spectaculoase de cuvinte, mă minunez de iscusința autorului de a le combina, citesc cuvânt cu cuvânt, mai degrabă decât frază cu frază, le iau, le mestec, le visez, le dau formă, le trăiesc, apoi de visez din nou, este un fel de citit paralel, printre rânduri, nu sunt înteresat mai niciodată de direcția pe care o va urma acțiunea, iar emoțiile specifice unei acțiuni crescânde în intensitate nu mă încearcă mai niciodată.

Un roman care nu se poate povesti, dar care persista in mintea cititorului, caci surpinde bucati din viata exact asa cum este, cu oameni diferiti si ganduri disparate. Teatrul apare ca un liant, care reuseste sa omogenizeze actiunea si creaza noduri intre personaje.

Am terminat de citit si partea a 3-a de la 1Q84. M-a atras titlul, 2-3 recenzii. Dar nu credeam ca o sa fiu asa de captivat de aceasta serie de carti. Total atipic pentru targetul meu de lectura. Cartea m-a furat complet si instantaneu. Stilul simplu si usor de citit, personajele complexe, trairile, sentimentele, toata istoria acestora... M-a fermecat.

Ceea ce impresionează la Ishiguro e, înainte de orice, faptul că vrea să fie mereu divers, să nu se repete, să nu fie un autor monoton. A folosit stiluri diferite, a alternat lumile (primele două cărți evocă lumea japoneză, dar Rămășițele zilei o Anglie postbelică), a încercat specii narative noi, registre originale, a consemnat subiecte inedite. Criticii literari au fost luați pe neașteptate, de pildă, acum cinci ani cînd Ishiguro a publicat Uriașul îngropat, un fantasy plasat în Evul Mediu.

Murakami mă uimește cu fiecare carte. Unele sunt magice, altele sunt crude, iar altele, ca aceasta, sunt motivaționale. "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă" este genul acela de carte care poate să te convingă să faci ceva cu tine, să găsești motivația de a te ridica, deși nu prea ai pentru ce să o mai faci. Vorbește, în primul rând de el ca scriitor, de el ca om, apoi e el ca alergător la maratoane și triatloane. O să o pun lângă "Viața ca o pradă", cartea la care mă întorc unoeri doar ca să mă conving că se poate să scrii în orice moment al vieții depinzând de circumstanțe.

O carte de care mi-am amintit azi deoarece am citit-o in noiembrie anul trecut, vremea de afară mi-a amintit de ea, nu știu cum am evitat până acum sa-i scriu o recenzie, cartea merită atenție totuși, o carte întradevăr despre singurătatea, o singurătatea conștientă și autoimpusă de o dizabilitate fizica, protagonista suferă un accident de schi la vărsta de 8 ani...

O construcție impresionantă desfășurată pe aproape 700 de pagini, ”Asasinul orb” este o poveste în poveste, cu câteva artificii care o încadrează în curentul postmodernismului. Titlul poate induce în eroare - nu avem de-a face cu un roman polițist, ci cu povestea unei familii canadiene, o adevărată saga din care mai lipsesc doar aspectele mitologice.

Publicat în anul morții autorului, De duzină este un roman dedicat scrisului prost. În lipsa acestei dedicații, lectura ar fi fost anostă, plată, lipsită de o finalitate anume. Dedicația însă face că substanță textului să treacă dincolo de litera lui. Dar -în fapt!- nu știu de ce era nevoie de asta... Dacă romanul este o parodie la adresa scrisului ca ocupație, de ce s-a ținut cu tot dinadinsul să se mai adauge încă un element în debitul mereu crescând al acestui râu nesecat?!

Oscilez între patru și cinci stele, dar îi acord o stea în plus pentru sfâșietoarea poveste a băiețelului autist ce suferă de sindromul savantului, August Balder, și pentru excelenta idee (deși nu nouă, a lansat-o Vernor Vinge, nu Verner Vinge, cum scrie în carte, acum aproape treizeci de ani) a singularității tehnologice.

Mi-a plăcut mult romanul lui Faulkner, în ciuda narațiunii dificile. Zgomotul și furia e un roman modern, greu de parcurs, însă, de-ndată ce ajungi la esență, totul capătă sens și mesajul transmis este unul foarte important. Romanul spune povestea familiei Compson, în anii de după Războiul Civil care a abolit sclavia și a făcut ca Nordul și Sudul să adopte aceeași poziție și să le ofere sclavilor statutul pe care îl merită, de oameni liberi.

Am fost convinsă că suntem spirite și că materia e ceva iluzoriu; n-o pot demonstra rațional, dar știu senzația, am avut-o efemer în clipele de exaltare în fața naturii, de intimitate cu un bărbat iubit sau de meditație.

O altă lucrare genială marca Saramago. Cipriano Algor este un olar de vârsta a treia, care locuiește împreună cu fiica sa, Marta, căsătorită cu Marcal Gacho, gardian într-un centru comercial.

O carte excelentă, originală și cu o forță expresivă rar întâlnită la vreun autor de origine română. Herta Müller scrie din inimă și cu inima, metaforele sale sunt destinate să rămână adânc imprimate în memoria cititorilor.

Povestea este simplă: vânzarea unei vechi case boierești îi prilejuiește profesorului Șerban rememorarea, cu multă nostalgie, a destinelor câtorva generații de antecesori ai săi care au trăit în ea de la începutul secolului XIX și până la sfârșitul secolului XX, pe care îi evocă cu venerație înainte de a răsuci pentru ultima oară cheia în ușa casei părintești.

Deși poartă același titlu și au același autor, uneori am impresia că străbat cărți complet diferite de acelea recenzate aici (sau prin reviste, pe bloguri). „Samarkand” este un caz exemplar. Nu-i înțeleg pe cronicari și nici sistemul lor de evaluare.

Primul roman pe care l-am citit de acest autor a fost „Femei” care nu mi-a plăcut, dar nici acesta nu prea m-a încântat, spre deosebire de poeziile pe care le-am citit sau ascultat... scrise de el.

Haha, numai recenzii proaste am auzit despre continuare, dar tot am să o citesc personal să văd dacă opinia mea se potrivește cu opinia publică. :))

Fara sa vreau am comparat-o inca de la inceput cu “Marile minciuni nevinovate” si surprinzator mi-a placut mai mult. Desi descrie acelasi tipar, mi s-a parut ca povestea a fost mult mai intersanta reusind sa ma faca sa o citesc aproape pe nerasuflate.

Am apreciat inca din liceu stilul Ilenei Vulpescu. Evident, am fost vrajita de ‘Arta Concersatiei’ si apoi am citit tot ce mi-a picat pe mana scris de ea. De curand am gasit si ultimele ei doua romane “Preludiu” si “Noi, doamna doctor, cand o sa murim?” si cred ca pot pune punct.

O aveam pe listă de ceva vreme. Apoi am cumpărat-o. Dar a rămas în bibliotecă. Aseară aveam chef să citesc ceva ficțiune ușor de citit, ceva care să mă relaxeze. Recunosc, nu mă așteptam să stau până la 1 noaptea ca să o termin, pentru că a fost imposibil de lăsat din mână.

O cartea ca o ...tarantula. Un roman epistolar, nu prea pe gustul meu. Insiruirile de cuvinte, nume, actiuni, aparent nu au o noima. Mi s-a parut greu de citit, nu am avut rabndarea necesara.

Pintr-o asociere bizară, Marc Levy îmi amintește de Nicholas Sparks. Ambii autori reușesc cu iscusință să-mi sensibilizeze toate coardele emoționale, iar operelor lor mă învăluie și ”mă răpesc” până ce ultima pagină nu va fi închisă.

Este rar pentru mine să acord unei cărți de Murakami mai puțin de 5 stele, însă „După cutremur” a fost în felul următor: din 6 povestiri, cât conține în total, primele 3 au fost așa și așa, iar ultimele 3 mi-au plăcut foarte mult, chiar și aia cu Broscanul care salvează Tokyo de la distrugere.

Sub pretextul de a istorisi o poveste de iubire și moarte din al doilea război mondial, pusă în legătură cu mitul lui Golem, Sjon ne poartă printr-un alt poem în proză, ce conține numeroase referințe culturale, religioase și istorice. Războiul este cumva la distanță aici, dar totul are legătură cu el: Saxonia Inferioară, un oraș depopulat, un evreu ascuns pentru a nu fi prins de personaje necunoscute, veterani de război, violență gratuită.

O carte frumoasă despre deciziile pe care trebuie să le luăm, importanța și consecințele lor, precum și implicarea pe care o necesită o hotărîre. Despre relații interpersonale, religie și credință, copii și adulți, Adam - un băiat precoce, deștept și talentat care suferă de leucemie și se află la limita dintre adolescență și maturitate, părinții lui puși în fața unei alegeri complicate și ea - Fiona Maye - judecătoarea de la Hight Court, care vede în fiecare zi părinți și copii nefericiți ce vin la Curtea Supremă în căutarea dreptății.

Ca și în trecut, orice de Gladwell mi-a plăcut. Este și cazul cărții Talking to strangers. Poate ca uneori judecam prea mult străinii, ori alteori avem prea putina încredere în ei.

Traducerea lasa un pic de dorit... sunt unele pasaje in cazul carora am avut impresia ca traducatorul nu a surprins exact esenta ideii... sunt curios cum arata originalul in engleza, cel mai probabil il voi cauta pentru comparatie.

O recomand celor care sunt la inceput de drum in domeniul coaching-ului. Am citit-o foarte usor, in doar trei zile si m-a ajutat cu o structura clara si simpla pentru ceva ce eu faceam intuitiv.

O carte bună despre marketing. Ușor de citit. Despre multe subiecte. Întotdeauna e o plăcere să-l citesc pe Seth.

Frumoasă carte, admirabil cum stie dl. Wolff să îsi arate la scenă deschisă fisurile caracterului, deruta copilului abandonat de tatăl biologic și dorința de a fi iubit și acceptat ... Si simti, ca spectator al vietii acestui băiat, că el, tânărul Tobias este pe cale să intre în tot felul de belele/necazuri pe care parcă le caută cu lumânarea..

Se citeste foarte usor, nu este o capodopera, dar nici nu cred ca o carte despre intuitie ar putea atinge un astfel de nivel prea usor. Are exemple foarte bune, pastreaza o oarecare echidistanta intre date vs. interpretare/intuitie si functioneaza ca un excelent reminder pentru a nu ne lasa cu totul cuceriti de date si argumentele autoritatii.

(nu sunt o fană a autobiografiilor/jurnalelor) o lectură captivantă care prezintă deschis o lume închisă și trecută

Știi momentul ăla în care știi că lovește trenul după primele 100 de pagini, și știi și cum lovește, și la sfârșit tot te lovește de nu știi ce-i cu tine? Mno, așa e cartea asta. Citești pe spate și știi că se va întâmpla la sfârșit ceva nasol. Și vine, și vine, și știi că vine, dar tot nu ești pregătit.

Poate că stă în firea omului de a-l face să îndure totul pe cel care suferă totul din umilință adevărată, din slăbiciune sau din nepăsare. Oare nu ne place tuturora să ne dovedim puterea pe seama unuia sau altuia?

Vorbeam cu cineva din bookstagram zilele astea și mi-a zis că a observat un tipar la cititori: celor care le-a plăcut O viață măruntă o să le placă automat și Istoria Secretă și Sticletele. Eram pe-atunci pe la pagina 100 din muntele ăsta de carte și a fost acum aproape trei zile. Azi am terminat-o și sunt buimacă, mă dor oasele, îmi țipă venele de pe frunte. 800 de pagini care-au zburat nu știu când, știu doar că Donna Tartt a construit în cartea asta un imperiu.

O carte care să conțină în titlu cuvântul sărut: Am ales să citesc această carte pentru că am auzit foarte multe despre ea în ultima vreme. Am auzit și păreri pozitive și negative, iar eu după ce am terminat-o (în 2 zile de presesiune) sunt oficial în tabăra celor care au iubit-o.

Interesant pentru un roman polițist, iar Rodica Ojog Brașoveanu are un stil aparte de a povesti. Însă după ce am citit seria Melania Lupu, nu cred să mă mai surprindă ceva la autoarea asta. Pentru că, în romanul de față lipsește fix personajul acela cheie, care surprinde și amuză, te frapează cu inteligența și apoi te face să îl urăști pentru câte pune la cale.

Azi am terminat ultimul capitol la clasa. La finalul cartii, regele Caspian moare si este dus pe Muntele lui Aslan, unde Leul ii cere lui Eustace sa aduca un spin dintr-un tufis pentru a-L impunge in laba.

Am avut o singură problemă cu această carte. Deși are 180 de pagini, la finalul ei am avut senzația că volumul nu începuse încă... :/

Groaznică și inutilă din toate punctele de vedere. Nu îi pot găsi nicio valoare și nici nu mă deranjez să încerc. Parcă aș fi citit niște foi rupte la nimereală din jurnalul de călătorie al unui om beat, care nu are pic de coerență.

O poveste în poveste, câteva personaje memorabile, un strop generos de realism magic, un loc ancorat cu un picior în istoria fabulată și altul într-un prezent incert, precum și un limbaj alert și captivant, presărat cu termeni arhaici - iată câteva din ingredientele care ridică romanul Simonei Sora deasupra unei cărți banale și mediocre.

De departe cea mai importanta calitate a acestei cărți este titlul, pentru că atrage. În aceasta lume a multinaționalelor, o carte care conceptualizeaza ideea de companie este ceva extraordinar. Lecturand-o am observat o discordanță între titlu și conținut. Nu se vorbește eminamente despre companie, ci de mult mai multe lucruri precum: finanțare, riscuri, proprietari, acționari, responsabilitate corporativa, burse și management.

O carte fascinanta și bine documentata. Îmi place sa citesc cărți care au note de subsol și o bibliografie stufoasa. Această carte cuprinde o munca de ani de zile și este un adevărat vestigiu istoric.

Citind romanul ăsta al lui Zografi ai senzația că trăiești istoria în direct: criză politică, Dragnea, Ponta, Cioloș, Iohannis, Colectiv, atacuri teroriste - și asta fără să-și propună să fie un roman social sau politic. Se zice că ideea romanul i-ar fi venit lui Z. acum vreo 10 ani, așa că nu pot decît să aplaud demersul de a încorpora pe parcurs (sau la final?) evenimente din realitatea cotidiană.

O carte stralucită pe alocuri. Cu fraze foarte atent sculptate, care reconstituie cu succes atmosfera apăsătoare a epocii de aur... Spre exemplu, preferata mea este: "Duminica era micul paradis comunist, ziua a șaptea, în care tovarașii se odihneau după ce stricau lumea, ca să o reconstruiască după cum îi învățaseră Marx si Engels." Ar mai fi și altele...

Orașul vizitat nu e ceea ce pare, dar și turistul are planuri ascunse. O încăpățânare izvorâta din criză, în căutarea ultimei scăpări. Rui Zink e...actual, de acum și dintotdeauna.

Andrei, „malad” de iubire, Andrei, „malad” de cunoaștere și desăvârșire, Andrei, „malad” de tot ce-l înconjoară, își caută împlinirea între aceste rânduri ale lui Alexandru, iar autorul creionează un caracter sensibil, un alter ego cu care se identifică devenind unul singur, într-o relație fascinantă creator-personaj, conturând un individ de o pregnanță tipologică fastuoasă - el este tipul de scriitor care se contopește cu eroul plăsmuit de propria-i imaginație (sau trăire, experiență), având aceleași trăiri, cugetări și sentimente. Un roman bine cercetat, foarte furmos prezentat și, din punctul meu de vedere, o reușită editorială și un debut luminos.

Detaliul pentru care am dat 4 si nu 5 stele este simplu: nu înțeleg cum un bărbat și tânăr și intelectual se adresează unei femei mai în vârstă, unei mame, cu 'tu-tu-tu...' impolitețea din întrebări (culmea, cu răspunsuri despre și de bun-simț,) m-au făcut sa dau 4 în loc de 5 stele.

O carte de interviuri frumoase, date cu suflete deschise, căci se simte asta în fiecare frază. Sunt destine desenate în paginile cărții, sunt adevăruri profunde, sunt mărturisiri care pur și simplu îți fac bine sufletește.

O carte foarte buna. Anumiti autori nu au fost tocmai pe gustul meu dar asta nu a facut sa nu le inteleg creatia. O recomand!

Un roman care mi-a plăcut mai mult decât precedentul citit de la același autor. Sciascia e celebru pentru faptul că e printre primii care introduce subiectul mafiei în literatură și își maschează romanele sub forma unor romane polițiste de anchetă, scopul fiind unul de critică socială și politică.

Ne aflăm în ținutul Erdas, unde fiecare copil înainte de a împlini vârsta de 12 ani,bea un Nectar, aflat în posesia Mantiilor Verzi, unii dintre aceștia reușind să invoce animale cu care urmau sa aiba o legatura .

Dan Stanca scrie aici despre fericire și mai ales despre nefericire, așa că, pentru unii, este un roman ciudățel, în care personaje cu nume stilizate se iau la trântă cu nemulțumirile domestice, cu oprobriul public, cu coincidențele vieții și cu Securitatea, pentru a găsi o cale de a străbate nefericirea.

o carte foarte bună, mai bună decât destule din serie, dar sincer pentru mine ultima - m-am plictisit considerabil de Uthred. Probabil nicio serie nu ar trebui să „trăiască” mai mult de 10 cărți, iar aceasta este a 11-a (și în eng au mai apărut deja alte 2).

E un 3,5 pentru că deși este o carte Miss Marple, pe simpatica bătrânică o întâlnim doar de câteva ori, episodic.

Întotdeauna mi-am dorit sa fiu medic, și nu unul simplu, ci chirurg. Totuși viata a avut alta întorsătură și am ajuns în alt domeniu. Citind aceste pagini, mi-am dat seama ca nu era sa fac față meseriei de chirurg. Nu as putea trai cu mustrări de conștiința, și cu cimitire în suflet. E prea greu.

O carte duioasă care mi-a amintit de Micul Prinț, de Minunea lui Pallacio, dar și de Tanti Roz a lui Eric Emmanuel Schmitt. Sunt gândurile unei fetițe de 10 ani care a descoperit că suferă de o afecțiune genetică rară- boala Stargardt-pentru care nu există tratament. Ea află că ”petele” din interiorul ochilor săi se vor transforma în timp într-o beznă totală, nemaiputând admira cireșii înfloriți, zâmbetul părinților, ori stelele de care e atât de îndrăgostită.

Galaxia Gutenberg a lui Marshall McLuhan, un canadian umanist, filolog de formatie, care a studiat in profunzime comunicarea si rolul semnaticii si semiologiei in perspectiva rolului sau fundamental in relatiile comunicarii interpersonale este o lucrare revolutionara, un roman daca-l putem asimila acestui gen literar, in care autorul descrie anticipand mersul clar al lucrurilor ce v-a sa vina, cu o intelepciune si precizie formidabile. De pilda cheile acestei lecturi importante pentru oricine este acum prins intr-o forma sau alta in aceasta lume a comunicarii sunt formulate in doua concepte importante.

Cartea este o lecție despre supraviețuire și/sau despre cum îți poți pierde umanitatea. Sau din contră, îți arată cum să nu ți-o pierzi în cele mai critice situații. Nu este o carte ușoară pentru cei sensibili.

După două încercări eșuate, am reușit să o termin. Nu a fost pentru mine. E ciudată, e „altfel”, pentru unii într-un sens bun, drept dovadă numărul impresionant de premii obținute, dar pentru mine... într-un sens mai puțin bun. Mi-au fost indiferente toate personajele, acțiunea este aproape inexistentă, accentul pus pe religie, chiar și într-o direcție unilaterală, s-ar fi potrivit aproape perfect pentru un roman mai lung, nu unul de 220 de pagini (inițial, Stația Centrală trebuie să fie un volum de proză scurtă).

O carte frumoasa, fantasy, care se citeste mai lent pentru a putea asimila detaliile, altfel nu are nici un farmec. Amani, o fata simpla, orfana, se pregateste sa fuga din casa oribila in care este fortata sa traiasca. Si astfel, aventurile fantastice incep!

De unde să începem reglementarea modelelor matematice care se manifestă din ce în ce mai mult în viața noastră? Aș sugera ca procesul să înceapă chiar cu cei care le creează. Ca și medicii, informaticienii ar trebui să depună un jurământ hipocratic, unul care se referă la posibilele abuzuri și interpretări greșite ale modelelor lor

Nu este o carte ușoară, ci una care te face să meditezi asupra elementelor civilizației, asupra credințelor care apar la un anumit moment, când sunt considerate de nezdruncinat, dar care, cu trecerea timpului, nu mai au nicio importanță. Nu este o carte încărcată de convențiile SF și nici măcar de convențiile literare cu care suntem obișnuiți.

Magicieni si Razboinici,doua tabere diferite care nu s-au inteles niciodata. Xar,fiul marelui Magician Encanzo,e cel mai incapatanat si neascultator baiat din Regatul Magicienilor ,face doar lucruri care ii sunt interzise si e un aventurier fara masura. Atunci cand tatal sau le reamintise tuturor,ca era interzis oricarui magician sa puna piciorul in Padurea Rea,lui Xar ii veni o idee nu tocmai pe placul tuturor spiridusilor si camarazilor sai de aventura.

Parcă mi-a plăcut mai mult primul volum al seriei, „Cum să-ți dresezi dragonul”. Cel mai probabil cauza o reprezintă faptul că n-am mai avut senzația de nou, de inedit, de amuzament ca atunci când am făcut cunoștință pentru prima dată cu numele personajelor și cu modul autoarei de-a-și imagina cele mai năstrușnice situații (având, totodată, și substrat). „Cum să fii pirat” este totuși o demnă continuare a celebrei povești a lui Sughiț și a dragonului său, Știrbul, de data asta pe mare, în căutarea unei comori blestemate.

Volumul ăsta mi-a plăcut mai puțin decât primele două, mai ales spre final, dar voi continua seria, sunt încă curioasă să văd ce vor mai face Laurence și Temeraire. În acest volum, Laurence primește un ordin de a aduce din Turcia trei ouă de dragon cât mai repede în Anglia. Misiunea se dovedește a fi mai dificilă decât ar fi părut, nu doar din cauza drumului lung pe care trebuie să îl parcurgă, ci și din cauza tuturor lucrurilor care li se întâmplă pe drum, războiul cu Bonaparte fiind încă în toi.

Am fost absorbit imediat de exercitiile de imaginatie ale scriitorului, iar si iar. Parca le si vad, cu ochiul mintii, ecranizate intr-un serial de genul lui "La limita imposibilului" dar spre deosebire de acesta, intr-un stil optimist si plin de viata. Faine povestirile d-lui Oprita.

Citind această carte, am avut senzația că mi se confesează niște mari suflete. Și ei au sperat, și ei au suferit, și ei au iubit..discret, senzual, curat, pătimaș, blând, asumat, necondiționat.

Sunt cărţi pe care le citeşti din curiozitate, atras de un citat, de titlu sau de copertă. Nu plănuieşti să le termini într-o noapte sau să le transformi într-o prioritate. Le vrei în bibliotecă, de parcă reprezintă o asigurare, un imbold pentru a-ţi schimba preferinţele literare şi pentru a testa ceva nou, care ar putea sau nu să îţi fie pe plac. E un risc, un risc care se poate transforma într-o capcană. Sau într-o surpriză neaşteptat de frumoasă.

Per total, cartea primeste din partea mea 3 puncte din 5, pentru ca desi e scurta si are o poveste interesanta, e destul de ciudata si s-ar putea sa nu fie pe gustul tuturor. Subiectul abordat si modul prin care e prezentat sunt foarte interesante, dar greu de digerat pentru un cititor obisnuit si cu siguranta necesita cel putin o recitire, chiar si pentru fanii infocati ai genului. Personal, viitorul acesta mi se pare cam incert, desi precogii din carte s-ar putea sa ma contrazica.

Cumva, Stephen King reușește să te câștige până la final. Începutul a fost foarte încet și ciudat, dar a recuperat pe parcurs, spre sfârșit fiind incapabil să las cartea din mână.

Superbă, poate chiar mai frumoasă decât precedenta poveste de sine stătătoare, câștigătoare a premiului Nebula, a lui Naomi Novik, „Aleasa Dragonului.” Trei personaje principale, toate feminine, toate puternice, toate determinate, distincte, care evoluează spectaculos și surprinzător de-a lungul poveștii, mai ales Irina și Miryem.

Foarte puțin text, dar e o carte foarte potrivită pentru grupuri mici de copii de grădiniță. Pornind de la ea se pot face câteva jocuri captivante.

O volum de „amintiri și memorii” mascat în proză. Experiența unui medic în Deltă, începând cu anul 1984. Destul de ok, însă pare doar jumătate din carte sau pare ruptă o bucată din text pentru că nu prea există o finalitate. Surprinde bine oamenii și locurile, însă la un mod călduț. Nimic cu adevărat tensionat, nimic care să te țină în fața cărții lipit de ea până la final. Se citește ușor și rămâi cu o impresie pozitivă, în ciuda unor stângăcii în scriitură, construcție etc

Deja am trecut-o pe raftul special, cu foarte puține cărți de altfel, dedicat capodoperelor SF. În mod sigur cel mai bun SF citit de mine anul acesta și probabil în top 5 Cele mai bune cărți SF citite vreodată. În ciuda gradului ridicat de dificultate și a amplasării într-un spațiu pe care-l știu doar din filmele cu karate la care încă nu am renunțat nici măcar acum, cartea este pur și simplu un deliciu.

Stilul este inconfundabil - aceiasi scriitura eleganta, personaje verosimile si romanesti pana in maduva oaselor, dar romanul are si plot twist-uri. Sunt cel putin doua, majore.

Abilitățile de povestitor ale lui Alexandre Dumas sunt inestimabile. "Spărgătorul de nuci", pe lângă faptul că este cel mai desăvârșit basm, prin prisma construcției, pe care l-am citit vreodată, are și un aspect nemaiîntâlnit: este un basm clădit pe o triplă povestire în ramă, care da senzația topirii planurilor și desăvârșirea lor ulterioară într-un tot unitar.

O carte frumoasă ca o dorință pe care o așterni pe scrisoarea adresată Moșului. Nu este o capodoperă literară, în sensul că nu veți descoperi bijuterii stilistice, dar veți găsi FERICIRE. Și aromă de copilărie și de sărbătoare. Ah, și multă magie!

Mi-am dorit de mult timp să o citesc, tot auzeam de ea. O fi o carte cult pentru americani (poate e demodata și pentru unii dintre ei) dar pentru mine, aici și acum, nu a însemnat mare lucru.

Cum ar fi dacă, într-o bună zi, moartea ar dispărea pe nesimțite din peisaj, dacă nimeni nu ar mai muri, nici măcar cei aflați la o suflare de tărâmul neființei? Ei bine... se pare că nici măcar biserica (catolică, romană și apostolică) nu e prea încântată de amânarea judecății de apoi și de perspectiva eternului "acum", iar nemurirea (mai ales în absența "tinereții fără bătrânețe") e supraestimată.

Un roman in care se marturiseste de ce tranzitia in vremurile actuale dupa contextul comunist este imposibil de indurat de catre memoriile unor figuri care indeamna la alienare si resemnare.

Păcat că nu avem şi noi, românii, astfel de cărţi pe care să le citeşti când meseria asta de profesor devine prea mult şi să te mai remonteze, să te facă să crezi că are rost. M-au interesat mai mult amintirile lui de prin clase, cu tot felul de elevi.

Dacă în primul volum ni se creionează personajele si felul in care aceștia crează o legătura, aici descoperim un pic de sensibilitate in plus, pentru ca legătura om-spirit este aproape din ce in ce mai greu de atins si astfel emoția despartirii/reintalnirii este una inevitabilă.

După cum am mai spus: ca țigara; nici bună, nici să o lași nu poți. Părerea și sfatul meu: e ok pt vacanță, de citit pe e-reader sau tabletă. Altfel va ocupa inutil locul în bibliotecă, pentru că a doua oară nu o mai citești.

Tinerii scriitori (și nu numai) pot găsi aici informații incitante despre procesul creației, sfaturi, dar și amănunte despre viața și cariera lui Stephen King. Câteva dintre acestea: citiți mult și scrieți mult; aveți grijă de vocabular și mai ales de gramatică; orice text trebuie revizuit cel puțin o dată, de preferat de mai multe ori, în care proporția să fie următoarea: Ciorna 2=Ciorna 1 - 10%; găsiți-vă Cititorul Ideal, de preferință dintre prietenii apropiați; perseverați, promovați etc.

Mi-a placut foarte mult aceasta carte si toate invataturile date de Copt. Prima carte citita de Paulo Coelho si sunt sigura ca nu va fi ultima.

O carte extrem de draguta ,mi-a placut mult ,merita mai mult de 4 stele dar totusi nu a stralucit pentru ai da 5...prima mea carte citita de Follett si ma declar indragostita de scriitura lui..personajele foarte frumos creionate doar ca parca personajele negative le voiam mai rele ,chiar daca faceau lucruri rele parca nu mi au transmis rautatea lor...in schimb povestea superba ,extrem de vie ..este la un moment dat in carte o perioada care se petrece in mina

Recunosc că am avut o oarecare rezervă înainte de a începe acest roman. Admit că pe Coelho îl cunosc mult prea puţin şi mi-am asumat pe deplin o lectură strict comercială. Surpriză, însă. Chiar dacă naraţiunea-pretext se desfăşoară la Cannes, în lumea glamour a cinematografiei şi modei, unde un miliardar rus excentric şi dement ucide câţiva oameni, nu am regăsit nici chick lit, nu am regăsit nici policier, aşa cum s-ar putea crede (şi cum am anticipat eronat şi eu), ci am regăsit un roman de moravuri, destul de bine documentat şi foarte bine scris, despre latura întunecată a succesului, despre compromisuri, despre gustul amar al celebritatii multora din cei pe care Coelho pare să îi cunoască foarte bine şi pe care îi numeşte Superclasa.

Este o carte despre singurătate, despre angoasa imobilității și indeciziei, despre temeri și înfrângerea lor. Peronul în sine este o dimensiune introspectivă umană, într-o atemporalitate onirică dar și lucidă în același timp, un impas personal în așteptarea unei schimbări care să ne poarte mai departe cu ea.

Orele Indepartate” surprinde povestea a trei surori batrane care traiesc izolate intr-un vechi castel care ascunde povesti despre iubiri, tradari si mistere care au ramas neelucidate vreme de 50 de ani, insa o vizita neasteptata urmeaza sa tulbure “linistea” acestui loc incarcat de taine. In principiu este o carte interesanta, incarcata de mister si intorsaturi de situatie specifice romanelor lui Kate Morton.

O carte răvășitoare și, în același timp, fermecătoare! Kate Morton a reușit să scrie o poveste emoționantă, copleșitoare și plină de răsturnări de situație! "Grădina uitată" este prima mea lectură de la ea; cu siguranță că vor urma și altele. Am fost prin multe locuri frumoase, am fost părtaș la evenimente nefericite, întunecate, dar grădina aceea "ascunsă" mi-a oferit clipe de vis, plăcute și eterne!

Editia pe care o am eu are 75, dar tot nu se califica ca fiind roman." Dincolo de numărul de pagini, nu are nici complexitatea unui roman. Sigur că există și cărți cu un număr de pagin...

După mine, Mo Yan, de altfel ca si in "Obosit de viata, obosit de moarte", a reușit sa creeze o opera complexa, împletind magic evenimente reale, cu tradiția, religia, istoria, folclorul si ficțiunea. Involuntar, romanul ca si dramatism si fatalitate, m-a dus cu gândul la stilul lui Rebreanu si romanul sau " Ion".

O carte care m-a lăsat într-un fel confuză... De obicei, de la începutul cărții i-ai o atitudine față de personaje, iar în această carte pentru David Lurie nici nu știi dacă să-l urăști sau compătimești. Coetzee descrie atât de bine trăirile acestui bătrân profesor, ce înseamnă pentru el sentimentul de dorință și pasiune, încât eram gata să fiu de partea acestui bărbat afemeiat. O lectură interesantă, recomand!

Un roman poetic și încâlcit despre 4 oameni diferiți aduși de război împreună. Melancolie. Mi-a plăcut revolta de final a lui Kip fata de Hiroshima și civilizatia albă.

Sincer, am rămas foarte mulțumită de carte. În a doua parte am revenit în Galaad după 15 ani de existență a acestui regim. Încă este guvernat de pseudo-credincioși, care îi subordonează pe toți nu prin cuvânt, ci prin pedeapsă. În acești 15 ani deja a crescut o nouă generație care nu cunoaște nimic despre lumea dinafară, însă care oricum înțeleg că ceva este greșit aici și urmează să acționeze pentru a lupta pentru libertate.

Mi-a plăcut universul creat de autor și elementele de magie și folclor; protagonistul bine reprezentat. Cu siguranță mă voi întoarce la această serie în viitor.

La cât de mult a scris băiatul ăsta, ajunge să fie cumva șocant modul în care își leagă poveștile. Parcă toate ițele narative se leagă, iar în condițiile în care a ales să prezinte povestea ca un roman Noir, tipic scrierilor sale din a doua parte (post-anii 80), este cu atât mai spectaculos, pentru că nu pare că lecturezi același autor.

Cumva, nu știu exact de ce, parcă mă așteptam la mai multe dezvăluiri, sau, mai degrabă, la unele mai spectaculoase. Dar poate că am auzit prea multe pe la TV și am citit prea multe prin presă și spusele lui Edward Snowden, detaliate din cele mai îndepărtate timpuri și până în prezent, nu au mai reprezentat o noutate chiar atât de spectaculoasă. Sau poate că, în mintea mea, cazul lui Snowden s-a amestecat cu cel al lui Asange și de aici și așteptările mult mai mari. Greșeala mea, până la urmă.

Am terminat-o la 1:30 dimineață și am plâns jumătate de oră. Au fost unele momente când acțiunile personajelor mă enervau, dar, într-un final, mi-am dat seama că au avut un scop. Nu am crezut toate vorbele despre seria asta numită "frângătoare de inimi", asta până m-am trezit de dimineață cu ochii umflați și cu o durere de cap

O bandă desenată pentru cei tineri, simpatică, însă destul de ezitantă spre final. Cu morală. Bandă despre adolescenți, despre relațiile superficiale de dragoste, invidie și ură, pe fundalul cărora se construiește o relație între o tânără americană, cu mamă rusoaică și o fantomă duplicitară cu puteri din ce în ce mai mari. Desenul simplu, povestea relativ simplă, însă ok. Excepția negativă e cea a finalului, unde brusc inspirația autoarei scade cumplit.

Am citit cărți mai bune decât asta, scrise de Nora Roberts. Prea a lungit-ooo, iar răufăcătorii nu au fost niciun mister.

O carte pe care simți nevoia să o îmbrățișezi la final, având certitudinea că nu o vei uita niciodată! Am cumpărat această bijuterie de-acum patru ani și am tot evitat să o citesc.. De ce? N-am habar, dar știu sigur că acum face parte dintre favorite! E o încântare de carte la care am zâmbit, pe care am devorat-o într-o singură după-amiază și care mi-a lăsat sufletul franjuri! Și da, avea dreptate Momo: nu prea putem trăi fără iubire..

Cred că este una dintre puținele cărți pe care le-am citit cu sufletul la gură, trăgând tot mai mult de ea, astfel încât să nu se termine. Am plâns și am râs împreună cu Masum, am căzut în disperare, ca mai apoi să ne revenim. Viața ei oscilează permanent între plus și minus.

Teribil de enervantă într-una dintre jumătăți, foarte antrenantă în cealaltă. Nu spun care, vă las să descoperiți singuri. Personaje care mai de care mai iritante, în frunte cu protagonista cea smiorcăită, care face numai lucruri stupide cale de 350 de pagini. Apoi totul a căpătat sens și i-am iertat aproape toate păcatele.

Codul Rebecca se înscrie cu succes în lista titlurilor care combină ficțiunea istorică și genul thriller care l-a făcut pe Ken Follett unul dintre cei mai de succes autori contemporani, vândut în peste 160 milioane de exemplare în toată lumea.

Imi place sa mai citesc din cand in cand ceva contemporar ,dar majoritatea mi se par ca desi abordeaza teme diferite,in esenta sunt asemanatoare dar GOD ,aici nu a fost cazut.Mi-a placut enorm ,s-a citit usor si a fost asa de simpatica .Si amuzanta bineinteles,am ras bine citind ,imi aducea zambetul pe buze in zilele mohorate cu facultate.Pentru ca da,intr-adevar m-am lungit cu aceasta carte datorita lipsei de timp si imi pare rau pentru ca am impresia ca i-a furat din farmec.

În timp ce unii îl venerează și-l ridică-n slăvi, alții îl resping și-l desființează. Spinoza, ale cărui cărți au fost interzise, acuzate de blasfemie și provocând sentimente atee, a fost excomunicat din comunitățile evreiești în urma unor dezvăluiri considerate a fi eretice.

O carte minunată pentru fetițe (și băieței de ce nu), fiind o colecție de istorii inspiraționale despre diferite femei care au mers împotriva regulilor și a discriminației, în acest fel schimbând istoria. Pentru mine limbajul a fost prea simplu, iar istoriile prea superficial expuse, dar pentru elevi ar fi o lectură ușoară si informativă.

Excelentă combinație de roman fantasy și mystery cu tentă de suprarealism pe alocuri, în care autoarea celebrului „Jonathan Strange & Mr. Norrell” reușește, în doar puțin peste 200 de pagini, să creeze o lume nu doar aproape perfect coerentă din indicii sărace și enigme întrepătrunse și strâns legate, dar și un protagonist amnezic pe care abia la final ajungi să-l înțelegi cu adevărat.

Cartea pierdută a vrăjitoarelor este prima mea întâlnire cu această lume fantasy, pentru că eu nu sunt o fană a acestui gen. Am urmărit doar un serial cu vampiri (și acela pentru povestea în sine, nu că m-ar fi atras aceste ființe) și citit o singură serie asemănătoare (Dispozitive Infernale). Prin urmare, nu aveam mari pretenții și nici așteptări.

O carte cel putin savuroasa, pentru gustul meu. Daca va place istoria si credeti ca viata femeilor din zilele noastre nu este tocmai usoara, va invit sa cititi aceasta carte. Desi este o carte foarte serioasa, pe alocuri am ras in hohote - de comicul situatiei, de felul in care se inatamplau lucrurile, de modul in care era lumea atunci.

Este găsit un cadavru în biblioteca unei familii cunoscute în regiune. Cadavrul nu cunoaște nimeni al cui este... Cel puțin, așa afirmă. La scurt timp, apar bârfele. A fost comisă crima în bibliotecă sau a fost adus cadavrul? De către cine? Cu ce scop? La scurt timp, sunt date în căutare două fete tinere. Ce legătură au? Ce legătură are hotelul Majestic, situat la 30 minute depărtare de locul unde a fost găsit cadavrul? La toate acestea și alte întrebări, găsim răspuns în carte.

Pe vremea gri a epocii ceaușiste, dar și în acele timpuri tulburi ce i-au urmat, numite pretențios și vag inexact „de după revoluție”, îmi temperam adesea exasperările evadînd într-un trecut idilic, pe care-l opuneam României contemporane, de ale cărei zdrențe morale mă rușinam perpetuu, și nu o dată m-am trezit evocînd în fața studenților mei glorioasa Românie interbelică, grînar al Europei, în care leul, valută forte, era a opta monedă europeană ca putere de cumpărare, în care efervescența culturală era în toi, în care polemizau Ionesco, Steinhardt, Cioran, Barbu, pe scurt, o epocă în care cuvîntul „român” era asociat automat cu politica unui Titulescu, cu arta unui Brâncuși, cu muzica unui Enescu și nu cu lebede furate pentru a fi mîncate sau cu cerșetori luînd cu asalt capitale europene.

În Vorbitor în Numele Morților, complexele sociale și de salvator al lumii ale lui Ender își găsesc rezolvarea într-o comunitate catolică, caracterizată de simplism și păcate biblice, pe care doar câteva elemente de tehnologie o separă de o mentalitate rurală. Romanul conține mai multă religie decât science-fiction și e dezamăgitor, după Jocul lui Ender.

E a doua oară când citesc acest volum de povestiri și a doua oară când mă impresionează modul în care gândește și scrie Ted Chiang. Mi-e greu să explic senzația pe care o ai când citești despre știință și despre oameni și despre felul în care cele două se amestecă... E fabulos și nu pot decât să vi-l recomand.

Mi-aș dori să pot citi cărți sensibile fără să plâng ca un copil prost la final și să mi se pară totul atât de nedrept. Dar după cum spunea și Backman în această carte, există mai multă nedreptate pe lumea asta, mai multă decât poate cuprinde ceea ce numim a fi corect, drept.. Backman nu e un autor pe care să-l apreciezi pentru bijuterii lingvistice, el doar pătrunde în sufletul tău și dă glas unor aspecte care chiar se confundă cu realitatea: ura nejustificată între oameni, lașitatea, homofobia, indiferența și inconștiența.

Este o carte de-a dreptul instructivă pentru adulți. Iar dovadă sunt aceste secvențe care au devenit citatele mele preferate din Harry Potter. „Ca să te faci bine, trebuie mai întâi să te simţi rău”, le spune Hermione Granger lui Harry Potter şi Ron Weasley în „Harry Potter şi Ordinul Phoenix”, de J.K. Rowling, al cincilea volum şi cel mai voluminos din seria „Harry Potter”.

Când am citit Vara în care mama a avut ochii verzi, m-am gândit că am descoperit o voce originală, care știe nu numai să se joace cu emoțiile, ci și să o facă inteligent, frumos, cu atenție mare pentru limbă și cu talent de povestitor. După un debut literar așa de apreciat, de la Grădina de sticlă aveam așteptări mari, dar mă și temeam în secret că m-ar putea dezamăgi. Nu îmi închipuiam însă că mi se va părea chiar mai bună decât prima carte a Tatianei Țîbuleac și că mă va zdruncina și mai tare.

Ce-mi rămâne altceva de făcut decât să devin psihoterapeut? Cartea mi-a plăcut mult, foarte mult, atât de mult încât am dat comandă și de alte cărți de-ale lui, cărți pe care le-ar citi doar cei care au treabă cu psihoterapia. Dar mie mi-a plăcut prea mult ideea de a-mi fi propriul psihoterapeut ca să nu fac cercetări pe tema asta. în mod sigur nu aș fi în stare să fac din asta o profesie și cu atât mai puțin o ocupație.

Yalom m-a atras întotdeauna prin conținutul cărților sale, nu prin forma lor. Adică la fiecare roman citit (Plânsul lui Nietzsche, Minciuni pe canapea, Soluția Schopenhauer, Problema Spinoza), mi s-a părut interesantă ideea de a aduce psihologia și filosofia mai aproape de publicul larg prin intermediul unor povești. Nu m-a frapat ca având talent de povestitor, dar am acceptat că scrie un fel de amestec de ficțiune și non-ficțiune, în care informațiile sunt mai importante decât forma de prezentare.

Poate să pară ciudat dar tensiunea dramatică a piesei de teatru ”Livada cu vișini” rezidă din lipsa acțiunii. Liubov Raneskaia şi Leonid Gaev se gândesc cu nostalgie la casa copilăriei lor dar nu întreprind nimic pentru a o salva. „Rusia întreagă este livada noastră” îi spunea Trofimov Aniei. „Pământul nostru este întins şi frumos. Are o mulţime de locuri minunate.”

La fel ca și în Stâlpii pământului, Ken Follett reușește sa creeze o întreaga poveste complexa axata pe intrigi, dragoste, politica și mult suspans, creend personaje puternice și memorabile. Acțiunea are loc în secolelele 16-17 și are ca tema centrala luptele religioase dintre catolici și protestanti în Franța, Anglia, Spania și Tarile de jos acelor timpuri. Început cartii poate fi un pic confuz, cu multe multe fire epice desfășurându-se în același timp, dar pe măsură ce acțiunea se dezvolta, multe din acestea se întrepătrund, personajele interacționand unele cu celelalte și având multe lucruri în comun.

O carte foarte buna despre vindecarea copilului interior care de multe ori este confundat cu adultul responsabil, atunci cand sunt luate decizii sau apar anumite tipare de comportamente de care nu suntem constienti.

Cartea te învață prin câteva exemple incredibil de simple și povestioare drăguțe despre 5 moduri în care oamenii își manifestă iubirea. Cum o primim și cum o dăruim înapoi. Este interesant conceptul lui de „rezervor al iubirii” și ce impact poate avea acesta asupra relației dintre două persoane - been there, done that - și chiar explică super drăguț cum se pot menține relațiile într-un mod cât mai healthy. Mi-a plăcut și faptul că acoperă și partea de relației copil-părinte și cum impactează acest lucru dezvoltarea celui mic.

Mereu îmi vine greu sa las recenzii, dar mai ales sa dau note cartilor de NON-ficțiune. Cu siguranța nu poți nota obiectiv o astfel de carte, pentru ca in timp ce pentru cineva ea ar putea părea banala și neinformativa, pentru altcineva poate fi aproape o Biblie. “Inteligenta emoțională” pentru mine a fost undeva la mijloc.

Aceasta carte a reusit sa urce pe primul loc in topul preferintelor cartilor scrise de Kristin Hannah. Este o carte care m-a atins, prin prisma subiectului ales. Desi pe alocuri mi s-a parut ca scriiturii ii lipseste atentia la detalii sau nu este consistenta, lectura a fost o experienta frumoasa, m-a lasat cu gandul la subiect si personaje chiar si dupa ce am terminat de citit

5 stele pe deplin meritate. o carte completa si complexa. o meditatie asupra trecutului, asupra identitatii nationale, asupra familiei. realism magic, saga de familie, cartea asta are de toate. Elif Shafak scrie nemaipomenit, pur si simplu de la primele randuri esti transpus intr-o alta lume. si nu poti lasa cartea din mana. ma bucur enorm ca mai are cateva romane. plus e tanara si cu siguranta o sa mai scrie. recomandare 100%. ma bucur ca a fost aleasa cartea lunii august !

Sunt unele cărți pe care după ce le citesc nu pot sa îmi expun o părere despre ele și aceasta este una dintre ele. Simplu pot spune că este o carte ce include la general tema familiei, iubirii și în mare parte a rasismului. Un roman dur chiar prin veridicitatea poveștii, despre cum poate culoarea pielii să îți trateze destinul.

Un ritm bun si cred ca si niste revelatii pentru cititoarele de Coelho (no offense). Mi se pare simpatica autoarea, din postarile de pe Facebook si eram curioasa cum scrie. Cum ziceam, un ritm bun, stie sa tina o poveste. Pacat ca o impaneaza cu atat de multe clisee. Mai ales relatarea sedintelor de terapie e de o stangacie de ti se face mila.

Oricât am încercat să ii acord șanse acestei carti, efectiv tot ce mi-a inspirat a fost fustrarea totala a unei femei nefericite in casnicie, care ori nu are curajul sa spuna in fata ce simte, ori chiar nu se pricepe deloc si are inteligenta emotionala 0. Am citit-o pur si simplu in speranta ca voi ajunge cumva sa o inteleg, sa desprind o invatatura, o idee buna, cat de mica, din ea. Nu, este o carte proasta. Proasta rau. Niciuna dintre povesti nu este completa, mereu este sacadata, parca scrisa asa in lehamite, nu se leaga cuvintele si episoadele intre ele, iar starea emotionala pe care o transmite este aceea a unei femei frustrate de casnicia si sotul ei, care isi exprima frustarea in doua planuri, modern al Taniei si istoric al Ecaterinei. O femeie care se vrea puternica si interesanta si moderna (comparandu-si probabil in mintea ei viata cu cea a Ecaterinei) dar care este de fapt o femeie incapabila sa isi controleze propria viata si sa isi exprime deschis sentimentele.

Trebuie sa recunosc ca mi-a placut tare mult romanul acesta. Imi place foarte mult cliseul asta al adolescentilor americani, viata aia pe care o vedem in filme: majorete, geeks, jocks, etc. Poate unde noi, in Romania, nu avem un astfel de cliseu. Si, desigur, mai este si faptul ca am crescut cu astfel de filme. Romanul lui Karen M. McManus este un film cu adolescenti, dar cu mister si cu probleme reale, care se intampla in societatea americana.

O carte deosebita! Cu adevărat literatura de mister! O poveste amplă, documentată, care te captivează cu fiecare pagină citită. Elodie este un personaj interesant, care atrage atenția încă de când apare în poveste. Iar povestea din trecut, care se desfășoară in 1862, vine cu informații care îți creează un bagaj de cunostinte pe lângă misterul creat in jurul pictorului Edward Radcliffe și a casei sale. Ca să nu mai spunem că avem parte de o întreaga galerie de personaje a căror poveste o aflam treptat și abia la final începem sa descâlcim itele.

La cât de miorlăit mi s-a părul la început tipul, adică personajul anonim, care critică natura umană, societatea din care vine și chiar pe el însuși, până la final am început al simpatiza oarecum sau mai corect decât atât: am început să empatizez cu el. Reprezintă foarte bine condiția omului însingurat, simțindu-se străin de toată lumea. Mizantrop desăvârșit.

Volumul acesta a fost primul meu contact cu acest autor și am sentimente conflictuale in ceea ce îl privește. Pe de o parte, am adorat majoritatea ideilor lui pentru că sunt bizare și pentru că scriitorul se pricepe de minune sa creeze o atmosfera de suspans, mister. Se simte tensiunea in fiecare frază, iar Poe desenează horror-ul in cele mai frumoase nuanțe. Dar pe de altă parte, uneori se avântă in niște descrieri atât de lungi și de amănunțite încât îți vine să te zgârii pe ochi de plictiseala. Un exemplu concret ar fi nuvela "Misterul lui Marie Roget" când prietenul naratorului, Dupin, reia fiecare fragment publicat în ziare pe tema crimei lui Marie și despica firul in patru la infinit. M-a disperat cumplit. In altă ordine de idei, au fost doua nuvele foarte interesante in aceasta colecție care mi-au atras atenția și m-au captivat.

Ideea este sa facem pace cu momentul prezent si sa nu ne mai creem drame, ca ceea ce mi se intampla acum e rau, sa pozez in victima sau sa zic ca ceea ce mi se intampla acum e bine si dupa sa realizez din nou ca nu a fost chiar asa de bine. Toate aceste lucruri sunt anihilate in momentul in care primim ceea ce se intampla ACUM cu bratele deschise si suntem fericiti ca le putem trai. Nimic nu e rau sau bun, totul se intampla cu un scop pe lumea aceasta. Ideea este ca noi sa intelegem, sa fim constienti de insemnatatea lucrurilor care ni se intampla, sa tragem invataturi, dar nu din postura de victime; noi trebuie sa tragem invataturi si dupa sa lasam momentul acela acolo, in trecut, fara sa il aducem cu noi in prezent si sa distorsionam realitatea.

Autorul explica foarte bine importanta bunastarii parintelui in relatia cu copilul sau. Imi place faptul ca autorul da exemple din viata personala, aratand ca este un om simplu ca toti ceilalti, ca nu ii teama sa se deschida in fata cititorilor si sa fie vulnerabil. Practicile de la sfarsitul fiecarui capitol sunt sanatoase atat pentru persoanele cu copii cat si pentru cei fara. Eu am citit cartea neavand copii si mi am verificat propriul copil interior. Desi e o practica pe care o fac de cativa ani, ingrijirea copilului interior, conceptul de mindfulness a fost oarecum mai bine impamantenit pe masura ce am citit cartea.

Cred că fiecare om și-a pus nu o dată întrebări despre sine, despre cum este văzut de ceilalți, despre iubirea și aprecierea meritată, despre sensul pe care îl are pe pământ. Autorul ne îndeamnă la autocunoaștere, la evoluție, dar mai presus de toate ne îndeamnă să ne ridicăm, să ne ștergem de praf și să pornim în direcția visurilor noastre. Spre deosebire de alte cărți motivaționale, aceasta se adresează mai intim, sub forma unui dialog al autorului cu forma lui mai bună, mai înțeleaptă. Mi-a plăcut mult ideea aceasta, dar aș fi apreciat chiar mai mult dacă nu s-ar fi strecurat atât de multe greșeli.

Romanul asta m-a bulversat total în mare parte pentru că a fost scris cu viteza luminii. Nu am reușit să mă transpun în pielea personajelor și nu am reușit să simt vreun strop din durerea lor. Mi s-au părut ridicoli și imaturi, ca niște adolescenți ce revin la copilărie.

I will never forget a documentary I saw about the nuclear disaster at the Chernobyl power plant in 1986. This documentary, The Battle of Chernobyl, directed by Thomas Johnson, provides a very good understanding of what happened at the time of the accident and afterwards. It contains rare original footage and interviews with people who were present, or involved in the handling of this catastrophe.

Una dintre cele mai intense cărți pe care le-am citit. Probabil singura care m-a făcut să experimentez asemenea stări de agitație, anxietate și empatie alături de personajul principal cu care oricine trebuie să se identifice într-un punct al vieții în care rațiunea sau ceea ce crede că e rațiune i se întunecă până la ideea crimei. Pentru mine, imeginile plastice și afectate create de Dostoievski rămân în memorie mult după lecturarea cărții, deși multe detalii s-au pierdut, făcând parte din mine, din potențialul meu „criminal”; o care cu care trăiești tot restul vieții tale.

Cartea asta mi-a adus aminte de cat de mult mi-a placut singurul curs de antropologie urmat in facultate si fiindca e plina de note de subsol cu recomandari cred ca urmatorii pe lista sunt Eliade si Levi-Strauss. E o carte care se citeste usor, are o doza de subiectivism asumata si scoate la lumina o gramada de traditii si aspecte interesante despre oamenii locului. Am scazut o steluta pentru ca mi se pare aiurea ca din postura de antropolog, Hanna il aduce in discutie pe d-zeul ei, dar rade de frica lor de spiritele intunericului