Continua decadere a civilizatiei face mai sumbru sfarsitul anotimpului. Soarta planetei poate fi insa schimbata, numai ca speranta este adanc ingropata sub cenusa. Vechile adevaruri ale popoarelor disparute ies din nou la suprafata, iar razboiul purtat de-a lungul veacurilor se poate apropia de final. Alabastru - nebunul, distrugatorul lumii, salvatorul - s-a intors cu o misiune: sa-si instruiasca succesoarea, pe Essun, pecetluind astfel, pentru totdeauna, soarta Neclintirii.

 

 

Exceptionala. Cei care asteptau cu nerabdare continuarea povestii din Al Cincilea Anotimp vor intampina o singura problema: aceea ca tensiunea va fi prelungita din nou, odata cu intoarcerea ultimei pagini a cartii. - Library Journal

 

Extrem de captivanta… Extraordinara… O lume complexa si complicata, cu principii morale denaturate. - Publishers Weekly

 

Poarta Obeliscului este o carte excelenta: cea mai buna carte pe care am citit-o avand-o ca autoare pe N.K. Jemisin, cea mai buna carte pe care am citit-o anul acesta si una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit vreodata. Felul de a scrie este remarcabil, rezultatul fiind o poveste fascinanta. - famousmonsters.com

 

Nu-mi este clar cum a reusit N.K. Jemisin, dar Poarta Obeliscului e mult mai buna decat Al Cincilea Anotimp. Este stralucitoare si stranie in acelasi timp si continua in forta prima carte din serie. - whilereadingandwalking.com

 

Exista, incontestabil, multe aspecte ce recomanda Poarta Obeliscului: comentariul social, povestea devastatoare din punct de vedere emotional, personajele admirabile si multe altele. - fantasyliterature.com

Din seria Pamantul sfaramat fac parte:
• Volumul 1: Al cincilea anotimp
• Volumul 2: Poarta Obeliscului
• Volumul 3: Cerul de piatra

Fragment din cartea "Poarta Obeliscului (Pamantul sfaramat vol. 2)" de N.K. Jemisin:

"Ykka isi incruciseaza bratele pe piept. Esti bine cladita, dar ea e ceva mai solida si parul contribuie si el la impresia asta. Multi sanzedi isi lasa fuiorul-de-cenusa sa creasca intr-o coama infoiata ca a ei. E o intimidare pur animala si chiar are efect daca e insotita de aplomb, iar Ykka are asa ceva in cantitati considerabile.
Dar tu ai cunostinte. Te ridici in picioare si ii infrunti privirea.
- Nu poti s-o faci, spui tu, incercand s-o convingi prin puterea vointei. N-ai pregatirea necesara.
- Nu stii tu ce fel de pregatire am!
Si tresari, amintindu-ti clipa aceea, la suprafata, cand era cat pe ce sa-ti iesi din minti intelegand ca pierdusesi urma lui Nassun. Acea rabufnire de putere stranie, coplesitoare, pe care Ykka a trimis-o prin tine, ca o palma, dar una blanda, de natura orogenica. Apoi mai e si smecheria prin care reuseste sa atraga catre Castrima orogenii de pe o raza de cativa kilometri. Ykka n-o fi purtand inele, insa orogenia nu tine cont de rang.
Asta e, n-ai ce face.
- Un obelisc, cedezi tu.
Ii arunci o privire lui Lerna. El clipeste si se incrunta.
- Alabastru vrea sa chem un obelisc. O sa vad daca pot.
Spre surprinderea ta, Ykka incuviinteaza cu ochii stralucind.
- Aha! Intotdeauna m-am gandit ca e ceva cu chestiile astea! Hai sa mergem! Vreau sa vad neaparat asa ceva.
Cacat!
Ykka isi pune vesta.
- Da-mi o jumatate de ora si ne vedem la Observator.
Este intrarea in Castrima, acea mica platforma unde nou-venitii se opresc invariabil cu gura cascata la vederea stranietatii comului din pantecele geodei gigantice. Acestea fiind zise, trece pe langa tine si iese din apartament. 

Clatini din cap si-l privesti pe Lerna. El incuviinteaza incordat. Vrea sa mearga si el. Hoa? Hoa se multumeste sa-si reia locul obisnuit alaturi de tine, privindu-te placid, ca si cum vrea sa spuna: „Ce, aveai vreo indoiala?" Deci ai un adevarat alai.
Peste o jumatate de ora te intalnesti cu Ykka pe platforma. O insotesc alti patru locuitori ai Castrimei, inarmati si purtand vesminte decolorate sau cenusii ca sa le slujeasca drept camuflaj la suprafata. E mai greu sa urci decat sa cobori: multe suisuri, multe scari. Cand v-ati apropiat de capatul drumului nu gafai la fel de rau ca unii dintre insotitorii Ykkai, dar tu ai parcurs in fiecare zi cativa kilometri pe jos, in timp ce ei traiau confortabil si in siguranta in orasul lor subteran. (Ykka, observi tu, respira doar putin mai iute. Ea se mentine in forma.) In cele din urma, ajungeti in falsa pivnita a uneia dintre casele-momeala de la suprafata. Nu este aceeasi pivnita prin care ai intrat, ceea ce nu ar trebui sa te surprinda: fireste, „zidul" lor ar trebui sa aiba numeroase iesiri si intrari. Insa pasajele subterane sunt mai complicate decat ai crezut la inceput, lucru de tinut minte daca va trebui vreodata sa pleci in graba.
In casa-momeala se afla Spinari-Late, la fel ca in cealalta, unele pazind intrarea in pivnita si altele chiar sus, in casa, supraveghind drumul de afara. Cand santinelele de sus semnaleaza ca drumul e liber, iesiti in ploaia de cenusa a unei seri tarzii.
E uimitor cat de straniu ti se pare la suprafata dupa mai putin de o zi petrecuta in interiorul geodei Castrimei. Pentru prima oara dupa atatea saptamani, remarci mirosul de sulf din aer, ceata argintie, fosnetul continuu al fulgilor mari de cenusa asternandu-se pe pamant si pe covorul de frunze. Tacerea, care te face sa Iti dai seama cat de zgomotoasa este Castrima de Jos, unde glasurile oamenilor, scartaitul scripetilor si zanganitul ce se inalta din fierarii se amesteca cu zumzetul omniprezent al mecanismelor ascunse ale geodei. Aici, sus, nimic din toate astea."