Noi ne acceptam eroii abia atunci cand si-au luat locul intr-un trecut care nu ne obliga. Cat sunt vii, preferam sa le imprumutam uratenia noastra decat sa imitam frumusetea lor.

Adevarul e ca, de peste doua decenii, Doina Cornea n-a mai existat pentru noi. N-a devenit un model, asa cum s-ar fi cuvenit. Nu i s-a mai cerut parerea, pentru a acompania cu rectitudinea spiritului ei toate strambatatile care au pus treptat stapanire pe noi. Cei care fac opinia publica in tara asta au uitat-o repede si si-au amintit, scurt, de ea abia cand a plecat dintre noi.

Facand ce a facut, Doina Cornea n-a asteptat nimic de la nimeni. Dialogul ei cu libertatea l-a purtat in absoluta lui gratuitate: fara punerea in scena a unei parade etice si fara gandul de a prezenta vreodata nota finala societatii care beneficiase de pe urma indraznelii ei. Disidenta Doinei Cornea n-a fost, pana la urma, decat expresia publica pe care a capatat-o, in chip firesc, o devenire interioara. – Gabriel Liiceanu