Realism gol, frapant, accesorizat cu elemente de analiză socio-psihologică. Ce am apreciat cel mai mult la acest secund roman al Emiliei Toma este modul în care a gândit în prealabil fiecare episod în parte, astfel încât să existe un sincron optim secvențial cu primul ei roman, "O numărătoare inversă". "De la zero" se poate citi și independent de acesta, nu ne este impusă o interdependență din punct de vedere al istorisirii, însă cine le citește pe amândouă devine mai câștigat/ă în marea schemă a poveștii, căci în ansamblul lor, romanele de debut ale Emiliei pot fi considerate o dilogie. Dacă prima carte explorează perspectiva lui Ovidiu, personaj masculin abuzator conturat de conjunctură și cadru familial disfuncțional, noul roman este replica Vandei, „victima" lui Ovidiu, despre care aflăm succint și din romanul anterior. La prima vedere, Vanda pare a fi o femeie „realizată", însă stabilitatea ei aparentă e cu rol de carcasă pentru o caroserie șubredă care ascunde un motor ruginit, cu bujii lipsă, deprivat de lichid de frână. Spun asta pentru că personajul nu are limite și pe tot parcursul romanului lasă impresia că și le caută - cum altfel decât forțându-le? Fără să-ți dai seama ești capturat în iureșul caruselului halucinant ce se dezvăluie a fi viața Vandei, astfel încât nici nu știi când ai parcurs 300 de pagini. Mie această carte mi-a generat un coșmar și sunt un om care visează urât extrem de rar, prin urmare e o scriitură îndeajuns de tenace pentru a se insera chiar și în străfundurile unui subconștient încăpățânat și îngrădit de diverse mecanisme de protecție. Finalul e ca o cheie de boltă; ușor previzibil (pentru mine, cel puțin), dar cu elemente cinematice de o grație inefabilă într-un crescendo fatidic.

Este o carte fascinantă care explorează întrebarea care a intrigat oamenii de știință și filosofi de-a lungul timpului. Autorul, un expert în fizica cuantică, ne îndrumă prin ipoteze și teorii captivante, oferindu-ne o perspectivă surprinzătoare asupra originii universului nostru. Cu o abordare accesibilă și argumente solide, Bojowald ne provoacă să ne reconsiderăm înțelegerea despre timp, spațiu și originea noastră ca specie. O carte provocatoare și inovatoare, care deschide noi orizonturi în explorarea misterului cosmic.

Lucrarea explorează în detaliu impactul regimurilor comuniste asupra diverselor identități sociale și culturale din acea perioadă. Autorii oferă o analiză riguroasă și documentată, dezvăluind efectele opresive ale comunismului asupra diversității etnice și religioase. Cartea reprezintă o lectură esențială pentru cei interesați de istoria și sociologia regimurilor totalitare și a impactului lor asupra identităților umane. Volumul explorează o varietate de aspecte ale regimurilor comuniste și a rezistenței împotriva acestora, oferind o perspectivă complexă asupra realității din câteva țări aflate în spatele Cortinei de Fier.

"Tăierea fecioarelor" de Tatiana Niculescu explorează, sub forma ficțiunii literare, într-un mod curajos și sensibil, problema mutilării genitale feminine. Prin personaje puternice și o scriitură incisivă, romanul evidențiază impactul devastator al acestei practici asupra femeilor și lupta lor pentru libertate și autodeterminare. Este o carte necesară, care aduce în prim-plan o temă delicată și esențială, invitând la reflecție și schimbare.

"Arta corpului" de Don DeLillo este o explorare captivantă a obsesiei societății moderne cu aspectul și imaginea corpului. Romanul abordează teme precum alienarea, consumismul excesiv și impactul tehnologiei asupra identității noastre. DeLillo folosește o proză acută și detaliată pentru a dezvălui subtilitățile complexe ale relației noastre cu propriul corp. O lectură provocatoare care provoacă la reflecție profundă asupra culturii contemporane.

"The Lay of the Land" de Richard Ford este o călătorie emoționantă prin viața personajului principal, Frank Bascombe. Romanul aduce în prim-plan o introspecție profundă asupra vieții americane contemporane și a luptei individuale cu pierderea, îmbătrânirea și regretul. Ford surprinde cu pricepere atmosfera și complexitatea umană, oferind o perspectivă captivantă asupra existenței noastre fragile.

"Mercedes-Benz" de Pawel Huelle este o carte captivantă, ce explorează fascinația și adorația pentru mașina iconică, de-a lungul a trei generații. Scriitura plină de subtilități ne poartă într-o călătorie în timp și spațiu, narațiunea fiind sub forma unor scrisori adresate marelui scriitor ceh Bohumil Hrabal. Huelle reușește să combine magistral pasiunea pentru mașini cu aspectele umane, rezultând o lectură memorabilă.

Ultima parte a Trilogiei Frontierei, "Orașele din câmpie" de Cormac McCarthy este o capodoperă a literaturii contemporane, în care autorul redă cu maestrie atmosfera întunecată și desolată a unei Americi decăzute. Stilul său poetic te captivează și te împinge să reflectezi asupra naturii umane și a societății. Personajele puternice și înfruntarea lor cu teroarea și supraviețuirea într-un peisaj devastat fac din această carte o experiență literară remarcabilă, înfricoșătoare și emoționantă.

"La adăpostul nopții, vântul ne va purta înapoi acasă" de Majok Tulba este o bijuterie literară ce îmbină măiestria poveștii cu forța emoțională a personajelor. Prin nararea vibrantă, autorul explorează teme profunde precum războiul, exilul și dorul de casă, oferind o perspectivă intimă și inimă-atingătoare asupra trăirilor umane. Această carte tulburătoare despre un băiețel care este capturat de rebeli, este o călătorie literară captivantă ce te va marca profund și îți va rămâne în suflet mult timp după ce o vei închide.

"Fetița care privea trenurile plecând" de Ruperto Long este o poveste captivantă și plină de emoție, care explorează tema inocenței și a căutării de sine, în contextul nazismului din cel de-Al Doilea Război Mondial. Personajele sunt complexe și bine conturate, iar scriitura autorului este plină de delicatețe și sensibilitate. E o carte emoționantă.

"Peisajul disparut" de Paul Johnson este o carte captivantă și emoționantă, care explorează impactul schimbărilor din lumea modernă asupra peisajului natural. Scriitura lui Johnson este profundă și plină de observații profunde, oferind o perspectivă importantă asupra relației noastre cu mediul înconjurător, în contextul industrializării.

"Nuvele pentru un an" de Luigi Pirandello este o colecție extraordinară de povești complexe și fascinante. Scriitura lui Pirandello este plină de profunzime și subtilitate, capturând cu măiestrie complexitățile umane.

Când am deschis cartea "Serafim și mașinăriile fermecate", am intrat într-o lume plină de farmec și aventură. Paginile ei au căpătat viață sub ochii mei, iar povestea m-a captivat într-un mod absolut adorabil. Autorul, Philippe Fix, a creat un univers magic și fermecător în care personajele prind viață într-un mod absolut uluitor. Personajul principal, Serafim, este un tânăr curajos și plin de imaginație, a cărui călătorie în lumea mașinăriilor fermecate m-a purtat într-o aventură emoționantă și plină de surprize. Pe măsură ce Serafim explorează acest univers plin de mașini fantastice și invenții incredibile, m-am simțit complet absorbit în poveste. Descrierile detaliate și ilustrațiile minuțios realizate mi-au permis să vizualizez fiecare scenă într-un mod viu și captivant. Povestea în sine a fost bine construită și plină de suspans. Am fost întotdeauna nerăbdătoare să descopăr ce aventură următoare îl așteaptă pe Serafim și cum va înfrunta el provocările întâlnite. Dialogurile inteligente și umorul subtil au adăugat o notă de culoare și au făcut ca lectura să fie și mai plăcută. Pe lângă poveste, am fost impresionat de mesajele subtile și valorile transmise de către autor. Cartea vorbește despre curajul de a explora necunoscutul, despre prietenie și despre puterea imaginației. Aceste teme au fost prezentate într-un mod accesibil și captivant, făcând din "Serafim și mașinăriile fermecate" o lectură adorabilă pentru copii și adulți deopotrivă.

"O iubesc pe mami" este o carte adorabilă, plină de căldură și afecțiune. Ilustrațiile viu colorate se potrivesc perfect cu textul dulce și simplu. Este o poveste minunată despre iubirea de mamă și relația specială dintre ea și copilul ei. Este imposibil să nu te simți emoționat și încântat în timp ce citești această carte.

"Tata de nota 10" de Brian Viner este un ghid despre viața și rolul tatălui în viața unui copil. Stilul captivant al autorului și abilitatea sa de a transmite în mod vibrant emoțiile și provocările paternității fac din această carte o lectură obligatorie pentru toți părinții și viitori părinți. O carte care te va face deopotrivă să râzi și să reflectezi asupra importanței relației părinte-copil.

Gazeta Libris este o sursă de informații culturale și literare indispensabilă. Articolele sunt bine documentate și captivante, oferind o perspectivă profundă asupra lumii literare contemporane. Îmi place diversitatea subiectelor abordate și modul în care aduc în prim-plan atât autorii consacrați, cât și talente emergentei, oferind astfel o experiență de lectură bogată. Recomand cu căldură Gazeta Libris oricărui pasionat de literatură și cultură.

Adorabil, iar hârtia este de bună calitate.

Nemesis este probabil cea mai "așezată" dintre scrierile lui Philip Roth și ultima publicată în timpul vieții autorului. În opinia mea, e un patru stele solid în chintesența literaturii americane recente. Scris simplu, într-un limbaj precis și percutant, romanul atinge multiple teme. E o carte despre vinovăție, despre credința în Dumnezeu, fespre boală, despre tristețe, despre destin, despre dreptate divină, toate prin prisma unui narator surpriză, a cărui identitate ne este divulgată spre final, în ultima parte. Contextul: epidemia de poliomelită din 1944 într-un cartier evreiesc al unui oraș din New Jersey (orașul de proveniență al autorului). În linii mari, e un roman care invită la meditație asupra conștiinței umane. De neratat.

O idee bună pentru cine dorește să se apropie de opera lui Mircea Cărtărescu, dar nu știe de unde s-o apuce . E o colecție de 21 mici proze/eseuri inițial publicate în revistele Elle (majoritatea), Dilema, România Literară, Lettre internationale și Tabu, înmănuncheate în 2004 în acest scurt și cuprinzător volum. În urma publicării cărții, mult-premiatul autor a fost catalogat sexist, misogin, sociopat, narcisist (majoritatea scriitorilor mari sunt, așadar irelevant), fandosit și câte și mai câte... La urma urmei, contează din ce perspectivă citești. Mie mi-a plăcut să mă imersez timp de câteva ore în acest amalgam de cuvinte organizate astfel încât dispunerea lor pe portativul literar generează melodii ale căror ecouri încă le aud, câteva luni mai târziu. Nu trebuie să fii de acord cu tot ce trece prin mintea scriitorului și alege să decanteze din condei, ai putea, pur și simplu, să-i apreciezi măiestria stilului. Toate premiile alea n-au venit degeaba. Ulterior, vezi tu dacă treci sau nu mai departe, spre explorarea scrierilor mai ample.

În fond, e o carte despre iubirea nemărginită mamă-fiică, iar frumusețea acestei relații reușește în final (care survine oarecum forțat după ce situația derapează într-un inevitabil insuportabil) să eclipseze tristele relatări din banalul vernacular. Autoarea chiar dedică mamei povestea. Însă autoficțiunea voalată nu e neapărat literatură. În acest caz, întreg romanul e ca o vizită neîntreruptă la psihoterapeut, un alint constant al personajului-narator-preș care-și plânge soarta în care se complace dând vina pe toată lumea, însă fără a lua atitudine. E o lipsă de maturitate emoțională și o bălteală de codependență cu manifestări pasiv-agresive, ceva tipic societății autohtone, cu care se vor identifica multe persoane de sex feminin născute în decada 1980 - 1990. E reconfortant cum un cocktail de teamă de ridicol, lipsă de ambiție și stimă de sine scăzută nu generează patetism; nici măcar milă. Interior zero. De altfel, titlul e cea mai bună parte a romanului - nu dau spoilere. Se revelează la pag. 104. Cartea pare scrisă așa, ca să fie. Un fel de jurnalism personal menit să spele niște frustrări colective. "O să plec de acolo cu un bagaj de cunoștințe despre realitate".

Mi-a plăcut considerabil mai mult decât "lnterior Zero", primul roman al autoarei. E evident de ce a luat mai multe premii, e o carte scrisă foarte bine, cu umor, ironie, are multe pasaje frumoase și aș zice că se simte evoluția de la primul roman. S-a trecut de la persoana întâi la narațiune la persoana a treia, însă (chiar dacă mai bine camuflate) elementele de autoficțiune tot își fac simțită prezența, cum ar fi faptul că și Sonia, asemeni Cristinei din primul roman, are un puternic sentiment de inadecvare, dublat de o anumită admirație pentru persoanele care "se descurcă" (ele două fiind neputincioase, neajutorate, codependente, naive). Apoi, ambele donează periodic la Wikipedia, niciuna nu are locuința ei proprie, au probleme cu locuitul prin chirii obscure și fiecare își dorește foarte mult să aibă un loc al său. Ar mai fi învinuirea altora pentru propriile eșecuri, relații toxice guvernate de lipsa tatălui, relația cu mama, toate aceste elemente fiind ecouri ale autoarei. Alte elemente comune ambelor romane ar fi imaginea societății românești, vizitele la închisori comuniste, discrepanța vădit dorită între personaje (unele au doar prenume, în timp ce altele nume și prenume, ca o marcă a prestanței sau autorității), legătura cu poetul V. Leac. Într-un fel, Lavinia Braniște pare că rescrie același roman. Îmi lasă senzația că aceste prime cărți sunt niște exerciții, poate pentru propria igienă emoțională, iar pentru că autoarea e talentată, vor urma proze mult mai elaborate și semnificative.

Cartea e drăguță, ușoară, însă n-aș putea să-i dau un rating coeziv, sunt câteva elemente care debusolează. De exemplu, există o confuzie temporală. Din carte reiese clar că ne aflăm în 2019, la "început de vară cu aer tăios" (fapt confirmat și întărit de temperaturi, perioada de încheiat medii școlare și faptul că Luke Perry a decedat "acum ceva timp" - adică în martie). Rucsi are 36 ani. Dar dacă e cu doi ani mai tânără decât era Lhasa de Sela când a murit, atunci înseamnă că are 35 de fapt. Lhasa a murit la 37 (da, în anul în care urma să împlinească 38, dar a decedat pe 1 ianuarie și vârsta oficială a decesului constatat/mediatizat e 37). Apoi, Rucsandra spune la un moment dat că fiul lui Robin Wright Penn a fost arestat pentru posesie de droguri în dimineața zilei respective (de vară 2019)... Mă tem că asta s-a petrecut în 2018... în aprilie. Iar dacă în 2000 Rucsandra avea 19 ani, atunci de fapt suntem în 2017. E cam confuz timelineul. Și nu în sens bun, ca într-un film de Charlie Kaufman.

Mulți părinți ai copiilor autiști își tratează adeseori copiii ca pe niște "pet projects". Sper că nu e cazul și la Ana Dragu. Oricum, cea mai frumoasă declarație de iubire a mamei pentru copilul ei se află la pagina 26: "Din cauza lui, aproape nu am riduri. N-am îndrăznit să adâncesc urme care-l tulbură" (Verticalele și orizontalele pe față îl fac să plângă pe Sașa, personaj inspirat de fiul Anei). De remarcat utilizarea lui "din cauză" și nu "datorită". Partea mea preferată din carte o reprezintă glumele lui Sașa, la care am râs cu lacrimi. Are un umor foarte fin și m-am distrat ca niciodată. M-a îngrijorat scrisoarea către Moș Crăciun a Ariei, iar faptul că e trântită, pur și simplu, la un final de capitol, fără absolut nicio rezoluție, este deranjant. Pentru mine, cel puțin. Nu mi-a plăcut că nu clarifică suficient faptul că autismul NU este o boală, asfel încât mulți oameni care vor citi această carte vor rămâne înduioșați și vor finaliza lectura cu aceeași percepție/preconcepție pe care o aveau înainte de a o începe. OK, bine, sigur, nu e un manual, ci o autoficțiune, însă din moment ce include atât de multe date științifice... Voiam să și ajute cumva la eliminarea unor stereotipuri și clișee, pe care am constatat că pe alocuri nu face decât să le amplifice. În plus, mi-a lăsat impresia de poveste care "trebuie" spusă, ceva de bifat. Nu mi-a plăcut nici prefața lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Un fel de romanțare poetică a condiției omului autist, raportată la cel neurotipic. Pe lângă faptul că se referă la Sașa folosind termenul "Dar" (cu D mare, da), utilizează formulări precum "setea lor de normalitate" și "nevoi speciale". Evitați îndeosebi expresia asta când vă referiți la autiști, e o formă de discriminare și, în fond, toată lumea are nevoi speciale, într-un fel sau altul, indiferent că ne referim la neurotipici sau neurodiverși. Hai să normalizăm modul în care ne raportăm la autism.

Mi-a plăcut destul de mult "M-am născut într-o zi albastră. În mintea extraordinară a unui geniu autist", în care Daniel Tammet, cunoscut și ca "Brainman" (căutați-l pe google) își povestește parcursul vieții și detaliază pe alocuri modurile în care funcționează creierul său. Pe de o parte, am rezonat cu multe situații povestite în această biografie, fiind o persoană de pe spectrul autist, ca Daniel, pe de altă parte m-au fascinat teribil aspectele sinestezice (de unde vine și titlul cărții), precum și abilitățile excepționale care fac din Daniel ceea ce numim "savant". În carte sunt și câteva trimiteri către referințe foarte utile pentru cine e interesat/ă să aprofundeze domenii precum psihopatologia dezvoltării, tulburările din spectrul autist, sinestezie și limbaj, numere prime. În plus, minusurile cu care vine la pachet neurodivergența nu sunt ușor de dus, fiecare zi e grea în felul ei. Daniel ilustrează un pic și câteva astfel de probleme de adaptare la cotidian, însă din fericire el e un tip foarte descurcăreț, abil și bine integrat social, cu o viață mulțumitoare pe toate planurile.

Jesmyn Ward este prima femeie care a câștigat de două ori National Book Award. Povestea celui de-treilea roman al autoarei e plasată într-o zonă rurală din Mississippi, la scurt timp după uraganul Katrina, într-un context de intersecționalitate (sărăcie, boală, dependență, rasism, violență, sclavie). Pe lângă faptul că mă interesează orice abordează tema morții, romanul m-a atras instant prin prisma lirismului (iubesc romanele lirice). De cum am deschis cartea, m-a captivat de la primele rânduri, prin urmare am știut clar că trebuie s-o citesc cât mai curând.  “I saw an entire town demolished, people fighting over water, breaking open caskets searching for something that could help them survive,” spunea autoarea despre uraganul Katrina într-un interviu din The Paris Review (2011), eveniment căruia i-a supraviețuit și care ar fi influențat scrierea acestei povești.

Roman despre care auzim că orice cititor (și scriitor, aș adăuga) trebuie să-l citească măcar o data în viață. William Faulkner a descris-o ca fiind "the best ever written". Tolstoi însuși a afirmat că e cea mai bună realizare a sa. Deși convențiile morale și structurile sociale erau altele în secolul al XIX-lea, găsesc memorabile lumea descrisă și disecată în acest roman, precum și personajele, care sunt foarte umane, aproape palpabile, de o profunzime psihologică ce pe mine personal mă duce spre A bout de Souffle, filmul lui Jean-Luc Godard. Ce analiză umană minuțioasă am găsit în paginile acestui roman! Cred că e o carte care recitită după un timp, îți arată noi perspective și puncte de fugă, în funcție de starea interioară în care te găsește când o abordezi.

E un bildungsroman plasat în anii '90 - perioada în care o tânără studentă face cunoștință cu viața la Harvard, navigând prin meandrele noutăților cu care vine la pachet această experiență. Internetul, utilizarea emailului devin un rit de trecere în acest context și-mi dau seama că la fel a fost și pentru mine la acea vreme (cui nu a prins perioada dial-up & internet café îi va fi dificil să rezoneze). Per ansamblu, un roman cu un umor delicios, scris într-un stil incisiv, unic, plasat într-un cadru multicultural, în care m-am imersat profund, savurându-l cu nostalgie și încântare.

Un roman de un realism sfâșietor, care mi-a plăcut mai mult decât "Of Mice And Men" și mi-a dat acel imbold de care aveam nevoie pentru a mă apleca și asupra altor romane ale autorului. Prin elemente descriptive atmosferice și profunzime directă deopotrivă, Steinbeck a reprodus niște detalii ale anilor Marii Depresiuni americane cu o precizie năucitoare. E remarcabil îndeosebi modul în care a îmbinat elemente de mistică a pământului cu radicalism nedirecționat. Am mai sesizat un soi de disecție a condiției umane cu accent pe identitate și individualitate regională care, după părerea mea, contracarează orice clișeu sau stereotip cunoscut cu privire la acea zonă (Oklahoma -> Route 66). E o carte alături de care o să ți se strângă inima, vei strânge din dinți și vei sta cu pumnii încleștați.

Nu e în niciun caz un roman slab, e scris foarte bine, cu niște descrieri absolut mirobolante, te prinde, te ține în poveste, poveste care din păcate a fost extrem de previzibilă și îndelung tărăgănată pe alocuri. Sunt de acord cu cei care zic că romanul ar fi putut fi lejer cu vreo 200 de pagini mai scurt, căci într-adevăr, include multă butaforie, poate dintr-un avânt demonstrativ. Fowles însuși precizează că acest roman e cel mai dezamăgitor al său, prin urmare probabil e ceva ce a cerut să fie scris/extras/expulzat/lansat/eliminat. Îl avem ca protagonist pe Nicholas Urfe, un tânăr sociopat care alege să devină profesor și astfel prinde un post pe o insulă din Grecia, unde îl va întâlni pe Maurice Conchis, acest "magician" care dă și titlul volumului. Ca orice sociopat, Nick e profund narcisist și lipsit de emoții autentice, confundă iubirea cu atracția carnală și astfel sfârșește prin a răni femeile care se îndrăgostesc de el. Când pleacă în Grecia se desparte de iubita pe care o avea în acel moment, urmând ca pe insulă să aibă parte de alt tip de întâlniri amoroase și multiple aventuri minuțios orânduite de "magician". Romanul ar putea fi privit din mai multe perspective, întrucât include elemente de simbolism, mistică, filosofie, mitologie, psihologie, psihodramă, însă nu e suficient de spectaculos pentru a fi și convingător. Scriitura e sublimă, în schimb și insist asupra acestui aspect, pentru că m-a ținut captivă pe tot parcursul celor aproape 700 pagini (ediție veche Polirom). L-aș recomanda cititorilor mai tineri (17-25 ani).

În ciuda dimensiunii, se citește rapid și foarte ușor. E o carte bine scrisă, pe înțelesul oricui și mi-a plăcut că te poartă în mod echilibrat prin toată psihologia, de la "foamea pielii" până la mecanismele de apărare ale Eului și stadiile de dezvoltare enunțate de Erikson. Ce nu mi-a plăcut: adresarea cu "pacient", tipic americană; prefer abordarea centrată pe om a lui Carl Rogers (utilizarea terminologiei "client" în loc de "pacient"). Dar măcar menționează considerația pozitivă necondiționată pe la pagina 447 din traducerea în limba română - traducere care pe alocuri e presărată cu typos și diverse erori de redactare. În volum se împletesc fin elemente de ficțiune cu note autobiografice și non-ficțiune (dar nu de tipul self help mumbo jumbo). Per ansamblu, o carte bună, care nu e degeaba așa populară, chiar poate face o diferență în viața oricui și pe care e bine să o ai pe-aproape, deoarece sunt abordate anumite aspecte asupra cărora e posibil să vrei să revii la un moment dat.

Pe parcursul lecturii intuiția mi-a spus că Fitzgerald trebuie să-l fi influențat mult pe Salinger, pentru că am regăsit prea multe similarități situaționale și de stil. Mi s-a confirmat ulterior, la o căutare pe google, că, într-adevăr, F. Scott Fitzgerald a reprezentat o mare fascinație și o sursă de inspirație pentru J.D. Salinger. Aș avea câteva obiecții de adus cărții, dar ar trebui să dau spoilere pentru a le ilustra și prefer să nu mă arunc, cu atât mai mult cu cât este vorba de un mare clasic al literaturii americane. Însă aș putea spune că sunt câteva fire narative "de umplutură" în poveste, care vin de nicăieri și se duc niciunde și care îmi lasă senzația că autorul ori a căutat să se distragă pe sine însuși prin ele, de la tema principală, care îi cauza un disconfort, ori au fost ele însele mici disconforturi necesare de menționat, piste abandonate ale unei minți care căuta forma concretă prin care să ilustreze tragismul codependenței, frustrarea și singurătatea. De citit și tras propriile concluzii.

Povestea centrală e șarmantă și romanul suprinde plăcut printr-un echilibru al complexității, însă o găsesc superficială dpdv emoțional. Pe alocuri mi s-a părut schițată, în ciuda dimensiunilor generoase (544 pagini). Debutează promițător, însă din nefericire se transformă în telenovelă în partea a doua, când devine plictisitoare și presărată cu ridicol. M-am surprins dându-mi ochii peste cap de câteva ori în timp ce o citeam și asta spune multe. Poveștile de "iubire" sunt trase de păr, infantile, avem în prim-plan oameni de vârsta a doua care se manifestă precum niște adolescenți, toate efuziunile amoroase sunt grăbite, precipitate, siropoase și lipsite de veridicitate. Pe scurt, oameni (aparent) maturi care nu se cunosc (și încă folosesc pronume de politețe din acest motiv) se uită unul la altul, fac sex și declară instant: "vă iubesc, hai să ne căsătorim". Dacă aș fi știut de la bun început că vor urma scene à la Sandra Brown sau Danielle Steel categoric nu m-aș fi apucat să citesc acest roman. Am avut alte așteptări. Personajele sunt, în mare parte, imature și clișeistice. Unul dintre ele este gay (nu dezvălui cine, ce, cum, vă las să descoperiți) - probabil plasat strategic pentru o încadrare în actualitate - și orientarea lui sexuală este foarte evidentă încă din prima clipă în care apare personajul în carte. Așadar, stereotipic, iar prezența sa în roman, la fel ca a altor câteva personaje - sateliți, e justificată doar prin faptul că o ajută pe Violette, personajul principal. În rest, mai avem (cu o singură excepție - și aceea narcisistă) personaje feminine lipsite de stimă de sine, care nu se respectă și trăiesc pentru a fi pe placul bărbaților și masculi egocentrici, abuzivi în diverse grade. Totul are un iz perimat, florile s-au ofilit demult, cineva a uitat să le schimbe apa. Un titlu mai adecvat ar fi fost "Les amants immortels", sau "Les adultères perpetuels".

Un roman cu multe ancore în intimitatea realității sociale a Coreei de Sud, țară marcată de un profund spirit misogin, unde femeile au mai mult obligații decât drepturi, sunt considerate inferioare bărbaților din foarte multe puncte de vedere și tratate ca atare. E o lectură plăcută, patriarhatul e ilustrat pe înțelesul oricui și povestea e duioasă, foarte ușor de parcurs. Protagonista e o femeie căsătorită, 30+, care a devenit mamă de curând. Asistăm la derularea evenimentelor semnificative din viața ei din momentul în care se naște (1982, evident din titlu) până în 2016, când ajunge să fie tratată psihiatric pentru probleme cauzate de societatea ermetică în care trăiește. Există o ecranizare din 2019.

Inocenții e o carte foarte frumoasă, plină de nostalgie, cu accente de istorie locală, care te poate îmbăta dacă ai trăit în ultimii ani oripilat/ă de toată mizeria din lume. În această suită de povești-amintiri înmănunchiate într-un roman, oamenii sunt fundamental buni, poveștile au morală, bunicii sunt sfinți, casa devine personaj, copilăria pare un portal spre o lume dezirabilă, neîntinată. Personal, îmi place mult cum scrie Ioana Pârvulescu și recomand cărțile dumneaei tuturor, indiferent că e vorba de nonficțiune sau romane. În linii mari, e cam ceea ce descriu eu ca fiind literatură. Aș așeza această carte alături de Cireșarii, Amintiri din copilărie, La Medeleni, În casa bunicilor și Basmele Românilor. Și aș include-o în programa școlară, dacă aș avea puterea respectivă.

Doi ani mai târziu, încă am în minte imagini vii evocate de acest roman. Într-adevăr, nu ridică nicio minge la fileul Tetralogiei Napolitane, precum multă lume a afirmat deja, dar talentul condeiului din spatele scenei e la fel de prezent și personajele sunt vii, organice, astfel încât după ani și ani o să mă întreb dacă mătușa Vittoria nu cumva e de fapt o cunoștință veche, cineva pe care am întâlnit cândva, nu un personaj fictiv dintr-o carte citită demult. Ce sesizez, în schimb, acum că am citit între timp aproape tot ce s-a tradus la noi de Elena Ferrante, este că pare să scrie mereu același roman, același coming-of-age, aceleași traume camuflate sub pălăriile altor Marii, Delii, Lile, Elene, Lede (sau Giovanne, în cazul acesta). Pare că radiografiază la nesfârșit decadența societății napolitane din anii formării sale ca individ incapsulat în aceste vicisitudini inevitabile, accentele autobiografice sunt incontestabile. În orice caz, același Napoli plin de e(o)rori umane, aceeași idee de bildungsroman, m-a durut rău finalul și sincer a fost cam mult pentru mine.

Povestea are loc într-un orășel de deal, în perioada ceaușistă. Gelu, soțul Amaliei, moare într-un accident. Erau căsătoriți de doar câțiva ani, fiind ambii foarte tineri. Romanul explorează modul excentric în care Amalia traversează doliul, până în clipa în care Gelu [spoiler alert!] redevine viu, sub o formă sau alta și lucrurile se precipită într-un galop hipnotic. Dar nu e vorba de realism magic aici, ci de realism extrem, după cum mi-a făcut plăcere să descopăr. Pe alocuri nu mi-au plăcut unele metafore ale autorului, mi s-au părut trase de păr, însă are și multe formulări excelente. De asemenea, m-a încântat foarte mult preambulul romanului, în care Cornel George Popa rememorează frânturi din copilărie, descriind o zonă a orașului Iași (Târgu Cucu - Golia), unde trasează diferențe între poză și fotografie (de când mă știu mă entuziasmează distincția asta). Cu alte cuvinte, "he had me at hello".

"Orice e mai bun decât nimic. Orice." Romanul "Cei care mor și cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar" scris de Cornel George Popa (aka Bill) mi-a plăcut foarte mult. Ne întâlnim cu Mihnea Pascal, un pensionar în vârstă de 73 de ani care a lucrat ca bibliotecar, după cum se poate intui din titlu. Bătrânul e văduv, însingurat și, deși foarte lucid, ușor debusolat de faptul că, în spirit, el e încă foarte tânăr. Așa că ia măsuri pentru a-și trăi cât i-a mai rămas din viață în conformitate cu sinele său interior. Astfel, domnul Pascal dă un mare bobârnac resemnării și alege să experimenteze ce mai are să-i ofere viața, în loc să existe, pur și simplu (precum se așteaptă de la majoritatea oamenilor în etate). E o carte despre curaj și asumare, onestitate, metehnele bătrâneții, acceptare, e scrisă cu umor și cu accente poetice, recomand călduros. De pus pe raft la loc de cinste lângă Un bărbat pe nume Ove (Backman) și Tentația de a fi fericit (Lorenzo Marone). Frumos.

"Dragostea când te doare" este un volum colectiv de povestiri despre multe lucruri, mai puțin despre dragoste. Sau, corect spus, prea puține dintre povestirile incluse în volum au ca temă centrală dragostea, amorul ghebos, sau suferința din dragoste. Multe sunt axate pe plăceri carnale, descătușări hormonale, reglaje de relee cu tensiuni emoționale, unele cu miză socială mai curând. Mi-au plăcut vreo patru povestiri și cred că e o carte foarte utilă pentru cine dorește să se familiarizeze cu stilul autorilor respectivi înainte de a le cumpăra romanele.

După părerea mea, un volum mai închegat, mai omogen și mai bine proporționat față de urmașul ������������������ ��â���� ���� ����������. Mi-au plăcut îndeosebi povestirile semnate de Pavel Nedelcu, Bogdan Răileanu și Tudor Ganea, însă pot afirma cu bucurie că nu mi-a displăcut niciuna dintre povești, ba din contră. Î�������� ������������ a lui Mihai Ene m-a dus cu gândul la ��������ț��-���� �������������� de Ion Minulescu. Precedat de întunericul asigurat de Mihail Victus, fragmentul lui Soviany m-a inserat în gotic, astfel încât ulterior am simțit nevoia de niște H.P. Lovecraft, ���������� lui Radu Găvan mi-a amintit de prozele scurte ale Susannei Tamaro, iar textul lui Lucian Mîndruță m-a trimis la două seriale pe care le-am urmărit cu poftă pe Netflix. Nu în ultimul rând, m-am distrat alături de ���������� ���� ���������� �������� imaginată de Cosmin Leucuța. Per ansamblu, mi-a făcut dor să recitesc ������������ ���� ������������ (1987), care este, dacă nu mă-nșel, ultimul volum colectiv de proză fantastică publicat în România până la ������������������������.

Mi-a plăcut ceva mai puțin decât mă așteptam, având în vedere că în general iubesc romanele poetice. Am găsit aici o brutalitate care nu mi-a permis să pot savura poezia - ceea ce, la o adică, poate semnala o mișcare de geniu din partea autorului, pentru că am senzația că asta a și urmărit - să creeze o atmosferă apăsătoare, o sacadare a respirației întretăiată periodic de o sugrumare perpetuă asigurată și de modul în care romanul e structurat. În vădit contrast față de structura Trilogiei Fiordurilor, de data aceasta avem parte de o discontinuitate narativă, de o fragmentare a cronologiei poveștii, care face mai greu de urmărit evoluția personajelor. Însă dacă inițial m-a pus un pic în dificultate - fiind vorba de trei generații - spre final am apreciat abordarea acestei tehnici, pentru că autorul a închis perfect cercul. E o carte fundamental tristă. E despre efemeritatea lucrurilor, pierderi, singurătate, deznădejde, distrageri, despre cum toată lumea aleargă spre nicăieri. E și despre iubire într-o anumită măsură, însă nici ea nu scapă neîntinată, e condiționată de tot felul de detalii sumbre ale existenței fiecărui personaj. Per ansamblu, romanul e angoasant și un pic nesărat, e ca o mâncare fadă. Are acel iz de praf specific scrierilor post-apocaliptice, căci nici aici nu prea găsim culoare, totul e gri. "Dar pe lume sunt atât de puține lucruri care să nu fie greșeli. Dimpotrivă, adevărul inimii nu se potrivește mereu cu adevărul lumii. De-asta e viața de neînțeles. Asta e durerea. Asta e suferința. Forța din care ia naștere lumina noastră." Nu știu în ce măsură aveam nevoie de încă o lectură despre cum se duce naibii tot, sunt destul de optimistă din fire și nici stilul nu m-a sedus de această dată, dar, obiectiv vorbind, e o carte bună, în special pentru cine se delectează cu meditații filosofice funeste. "Tristețe. Conștiință încărcată. Vinovăție. Cei trei arcași care țintesc fără greșeală și te străpung în inimă."

Un roman mlăștinos, greu de parcurs, în ciuda dimensiunilor reduse (186 pagini). Coperta spate rezumă foarte bine povestea, aș adăuga ceva referitor la frumusețea limbajului autoarei, care deși s-a dezis de poezie, își amprentează poetic fiecare roman în parte. Când spun că e greu de parcurs mă refer la o experiență a lecturii asimilată în sughițuri, sunt hop-uri la fiecare pas și răspântii înmănunchiate în ceea ce privește interacțiunea personajelor, aflate într-o interdependență bolnăvicioasă. E o poveste tragică, întunecată, cu tușe de decadență, moarte și tot felul de aluviuni inerente. E redată foarte bine angoasa, care devine un personaj în sine, îi simți prezența în fiecare pagină. Ce nu mi-a plăcut e că se referă la sindromul Asperger (scos oricum din DSM-5 pentru a se evita valențele antisemite, căci Hans Asperger a fost un nazist igienist de rasă) - implicit, autism - ca fiind o boală, ceea ce e o aberație monstruoasă. În fine, unul dintre personaje se referă, dar nu vom ști dacă avem de-a face cu ignoranța voită a personajului sau a autoarei.

Un roman scurt și aerisit, dar concentrat totodată, despre solitudine, izolare, neglijență afectivă, dorință și nevoie, dependență și codependență, comoditate și obișnuință conjugală, iubire - prin hăul pe care lipsa ei îl generează. Scris foarte simplu, cu propoziții scurte, lipsite de artificii literare, creează imagini vii și se citește repede, merge ca lectură de vacanță. E un roman cu elemente explicite de erotism, dar fără a fi obscen, primează substraturile psihologice. M-a dus, într-un fel, cu gândul la "Nymphomaniac", filmul lui Lars von Trier, la personajul jucat de Charlotte Gainsbourg, însă "În grădina căpcăunului" e mai delicat, la film țin minte că nu m-am putut uita până la capăt. Cum ajunge cineva dependent de sex? Ce înseamnă și ce presupune această adicție? Ce efecte propagă în jur? Se poate trata? Ce ascunde în spate nimfomania? Autoarea susține că a plasat povestea lui Adèle în contextul libertinajului erotic specific societății franceze întrucât a vrut să ilustreze o metaforă extremă a situației femeilor marocane în cadrul unei culturi caracterizate prin ipocrizie și nefiresc, o societate opresivă care determină secretizarea anumitor comportamente considerate impure și, ca rezultat, alunecarea spre obsesie, manifestări extreme, tulburări psihice. Cuvintele ei sunt susținute de paralela pe care o face cu "Insuportabila ușurătate a ființei" de Milan Kundera, pe care-l găsim citat în roman.

Lavinia Braniște scrie cu consecvență despre inadecvare, inadaptare, ratare, băltire într-o permanență a eșecului pe toate planurile. La fel ca în romanele precedente avem și aici tema recurentă a locuinței nesatisfăcătoare, joburile fără sens, lipsa unei direcții pe plan profesional, relații de cuplu disfuncționale, eșuate. Reapar înotul/mersul la piscină/bazin, o anumită obsesie pentru maternitate, relația cu divinitatea, insistă din nou pe plasticitatea memoriei, amintirilor. Romanul nu aduce nimic nou, povestea e (ca de obicei) banală. Da, e o lectură plăcută, se citește ușor și rapid, limbajul e optim, însă diferențele dintre romanele Laviniei Braniște sunt forme fără fond, elemente de umplutură, butaforie, căci esența e invariabil aceeași. Romanele Laviniei Braniște sunt OK fiecare în parte, atâta vreme cât nu le citești pe toate, căci se reciclează mult din unul în altul. Toate protagonistele se tot plâng, se lamentează și vag își asumă responsabilități, fiind maestre la derogat și delegat vina.

Pe scurt, e povestea unei relații între un el și o ea, expusă, pe rând, din perspectiva fiecăruia. În prima parte a cărții povestește el, David, în cea de-a doua, ea, Alisa. Concluzia firească a acestui tip de expunere e că "adevărul e la mijloc", în sensul în care doi oameni se pot raporta diametral opus la aceeași situație, că absolut totul e subiectiv și că percepția fiecărui om poate varia și diferi de a altora în funcție de factorii care i-au modelat și influențat existența, fie că sunt factori de mediu și educație - așadar particularități culturale -, fie intrinseci, ce țin de aspecte psihologice și dinamica ereditară a ființei umane. La prima vedere, Alisa pare genul de personaj pe care l-ar detesta oricine, aparent o profitoare lipsită de scrupule construită după calapodul ideal de "golddigger", context în care David are rolul de "sugar daddy". Ce reușește să arate autoarea - și în acest sens întâlnim un umanism pragmatic de o măiestrie rară - e că Alisa nu e decât o victimă a circumstanțelor în care a fost forțată să se dezvolte și a abuzurilor suferite, chestiuni care o fac să fie foarte încrâncenată în a supraviețui cu orice preț. Bagajul ei emoțional și tot cumulul de traume nu prea mai lasă loc pentru a fi atentă la nevoile altora - în cazul de față, ale lui David, plus că ea caută într-un fel să se și detașeze de "educația" locală, de rolul de femeie aflată veșnic în slujba bărbatului, însă în zadar, condiționările împrejurărilor în care s-a dezvoltat alterându-i pe deplin modul de a se raporta la lume.

Cu un an înainte de a publica acest roman autobiografic, Eddy Bellegueule și-a schimbat numele în Édouard Louis, pentru a se dezbrăca definitiv de hainele prea strâmte care i-au fost impuse de mediul social în care a copilărit. Voit alienat de locul de baștină și originile sale umile, autorul a stârnit mari controverse în legătură cu modul în care se raportează în carte la propria sa familie și satul în care a crescut. Tocmai din această perspectivă, nu este o lectură foarte confortabilă și avertizez că romanul conține scene explicite de sex infantil și incest (aka copii care fac sex între ei, unii dintre ei fiind rude). E o poveste de coming out care supurează de violență, sub diverse forme, prin urmare recomand să o citească doar cine are "stomacul tare", pentru că multe dintre episoade sunt dure, cam ca și cum ai viziona un film de Gaspar Noé. Fiind vorba despre o scriere autobiografică, nu prea am ce povesti, că ar însemna să dau spoilere, dar las câteva citate care mi-au atras atenția: "Nu am nicio amintire frumoasă din copilărie. Nu vreau să spun că n-aș fi simțit niciodată în timpul acelor ani niciun sentiment de fericire sau de bucurie. Pur și simplu, suferința este totalitară: face să dispară tot ceea ce nu intră în sistemul ei." "La sfârșiturile de lună, dacă părinții mei nu aveau destui bani ca să cumpere carne, mâncam pește câteva zile la rând. Dezgustul s-a născut din asta." "Îmi amintesc această ceartă cu precizia evenimentelor pe care le creezi în viață pornind de la amintiri care ar fi putut fi nesemnificative, banale și care capătă un sens la luni și ani după, în funcție de ceea ce devii." "Nu încetăm să jucăm roluri, dar există un adevăr al măștilor."

"Femeie în punctul zero" e un roman clasic feminist, publicat în 1973. E povestea lui Firdaus, o egipteancă a cărei viață a fost o suită de abuzuri, de la abuz psihologic la fizic și sexual, o femeie căreia i s-au refuzat drepturi fundamentale și care a fost anulată ca om, astfel încât ajunge prostituată și ulterior e încarcerată pentru că a îndrăznit să lupte pentru a-și trăi propria viață (a se citi "autoapărare"). Povestea ei e povestea a sute de mii de femei, a influențat de-a lungul anilor mentalități și a schimbat elemente rigidizate de structură socială arhaică. Romanul are 120 pagini și se citește relativ repede, dar e un concentrat în care se decantează sexism, rasism, violență, opresiune, manipulare, prin urmare are o greutate ce se resimte în timp. Nawal El Saadawi a fost supranumită "Simone de Beauvoir a lumii arabe", în mare parte datorită activismului său pentru drepturile femeii, ale cărui ecouri puternice se regăsesc în toate scrierile sale. Pentru curajul și fermitatea cu care și-a menținut poziția a avut foarte mult de suferit. A fost inclusiv demisă din funcția de director al departamentului sănătății naționale (Egipt) și aruncată în închisoare, i s-au interzis cărțile, a primit amenințări cu moartea etc. "Femeie în punctul zero" e cea mai celebră scriere a ei, fiind tradusă în peste 35 de limbi. Romanul reprezintă haina cu care îmbracă nonficțiune tranșantă cu privire la o soartă colectivă tragică.

În aparență o poveste despre animalele dintr-o fermă din Anglia, Ferma Animalelor este probabil cea mai celebră scriere alegorică și o carte pe care ar fi bine să o citească toată lumea. Animalele se răscoală împotriva fermierului crud și incompetent (Mr. Jones) și preiau controlul fermei, în speranța de a crea o societate în care animalele să fie egale, libere și fericite. Porcii se impun însă și schimbă regulile stabilite inițial de restul animalelor, manipulându-le pentru a le convinge că amintirile lor sunt greșite (ceea ce în psihologie se numește gaslighting). Orwell a fost socialist, însă a criticat aspru URSS-ul și comunismul lui Stalin. Prin urmare, nu spiritul socialist este criticat de carte, ci modul în care acea viziune este coruptă de către anumite personaje (porcul numit Napoleon, care îl reprezintă pe Stalin - de aici imaginea de pe coperta ediției Vintage Classics). Toate personajele reprezintă fie o persoană, ori grupuri de oameni, clase, generații. Ferma animalelor subliniază modurile în care idealurile socialiste devin periculoase în mâinile oamenilor nepotriviți, corupți, avizi de putere și cum se profită și se subjugă masele needucate/dezinformate. E o alegorie ce se poate aplica și clasei politice actuale, conflictelor globale curente, relațiilor din câmpul muncii etc.

Nu pot să spun că e una dintre cărțile mele preferate, dar e un roman incredibil de actual, care m-a făcut să-l îndrăgesc pe autor, atât de onest în umanitatea lui, cu un umor limpede și curat, o inteligență ieșită din comun și o iubire vizibil uriașă pentru lume și viață în general. Și apoi, cum să ilustrezi atât de coerent PTSD-ul și disocierea, fiind nevoit să retrăiești mintal evenimentele dincolo de tragic la care ai fost martor forțat? ��Pentru cine nu știe, "Abatorul Cinci," sau "Cruciada copiilor" e inspirat din experiența lui Vonnegut ca unul dintre cei șapte prizonieri supraviețuitori (din 150) ai bombardamentului de la Dresda din februarie 1945, unde au decedat peste 25.000 oameni (ulterior alți 135.000 au murit sufocați sau incinerați, conform cercetărilor lui David Irving). Romanul poartă numele clădirii care i-a adăpostit pe cei salvați, un fost abator. Lumea zice că e o carte anti-război, recomandarea mea e să o citiți pentru a afla exact. Cu doar un an înainte, în 1944, de Ziua Mamei, mama autorului s-a sinucis, prin urmare nu e deloc ușor să ieși întreg dintr-un cumul de astfel de traume. De altfel, toate cărțile lui Vonnegut sunt de factură autobiografică într-o anumită măsură, așadar sunt șanse mari ca scrisul să fi avut în primul rând un rol terapeutic pentru el.

Carrie este primul roman care i s-a publicat lui Stephen King. A văzut lumina tiparului în 1974, după ce autorul fusese respins sistematic de edituri. Dacă nu sunteți familiari cu viața și parcursul literar al lui King, vă sugerez să citiți On Writing, volumul său de memorii. Îl găsiți tradus tot la minunata editură Nemira ("Misterul Regelui. Despre scris"). Veți afla de acolo, printre altele, prin câte frustrări și peste câte obstacole a trecut unul dintre cei mai cunoscuți, prolifici și citiți scriitori ai lumii moderne în drumul lui spre succes. E o lecție neprețuită despre muncă, perseverență și evoluție. Dar să revin la Carrie. Văzusem ecranizările înainte să citesc cartea, mi-au plăcut și știam despre ce este vorba. Romanul nu e foarte slab, dar nici cea mai bună scriere a lui Stephen King, care a evoluat constant de la o carte publicată la alta. Povestea are niște sincope - fragmente din presa care relatează opinii în viitorul celor întâmplate - e o construcție interesantă, dar abate atenția de la firul narativ și fracționează experiența lecturii. Carrie e o fată dotată cu puteri telekinetice, este bullied la școală și are o mamă care suferă de fanatism religios, cumul ce va genera o catastrofă.

"Viața imigrantului e o moarte lentă în interior. Trupul său poate fi oriunde, în Italia, în cețurile Angliei, pe câmpiile Spaniei, mâinile culeg sau șterg, spatele se încovoaie, dar, odată ce-ai lăsat sufletul acasă, înăuntru e moartea. Ai simțit vreodată cum se năruie lumea?" În jur de un milion de românce sunt forțate de împrejurări să își lase copiii la rude (sau singuri, după caz) în România și să plece "la lucru" în Italia, Spania etc, pentru a lucra ca "badante" (îngrijitoare full time la bătrâni) sau pentru a culege fructe. Multe dintre aceste femei au studii superioare, talente artistice sau meserii practicate deja zeci de ani în România, țara care în cele din urmă le-a întors spatele, astfel ele fiind nevoite să îndure umilință și adeseori abuzuri, muncind din greu pentru câteva sute de euro lunar, totul pentru a-și putea crește și susține în școli copiii rămași "acasă". Acestor femei adeseori li se neagă dreptul la un duș cald, sau li se raționalizează la culme cantitatea de alimente care le este permisă. Iar astea sunt formele de abuz cele mai "ușoare". Citiți, vă rog, această carte, mărturia unei astfel de mame cu un vădit talent literar. Lilianei Nechita i s-a decernat, în 2013, premiul Galei Premiilor Femeia Anului pentru promovarea şi apărarea drepturilor femeii. "Sunt femei care dorm iepurește, cu scaunul în ușă. Dacă am număra câte românce au fost violate de italieni, nu i-ar spăla toate apele..." " - Cum e posibil ca un muncitor român, angajat la o fabrică producătoare de ulei în România să câștige 200 euro pe lună, iar un muncitor italian, angajat într-o fabrică din Italia, producătoare a aceluiași ulei, să câștige 1200 de euro pe lună? Și nu uita că sticla de ulei costă la fel (...) în ambele țări." Bun venit în capitalism.

Romanul "Memoriile unui motan călător" e drăguț, dar slăbuț, din punctul meu de vedere, o lectură ușurică de vacanță. Nu prea rezonez eu cu scrierile din perspectiva animalelor, cu atropomorfizarea în general. Știu că va fi interpretat ca o exagerare, însă consider că nu avem dreptul să atribuim voci umane unor ființe al căror acord nu-l putem obține în acest sens. Ba chiar aș îndrăzni să spun că poate reprezenta o lipsă de respect, dar ok, înțeleg că e vorba de un exercițiu stilistic, că e o carte născută într-o altă cultură. Cred totuși că poate fi o lectură foarte bună pentru copii sau persoane în vârstă, căci e niște empatie aplicată frumos acolo pe ideile de devotament și loialitate, iar cartea e scrisă simplu și fără prea multe metafore. Finalul e emoționant, îmbogățit de un crescendo lin al faptelor care duc spre el. Povestea e ca o călătorie. La urma urmei, toate existențele asta sunt: călătorii. Și toate au aceeași destinație, pe care o știm de la bun început, așadar drumul e important.

«Frappe-toi le cœur, c’est là qu’est le génie.» Alfred de Musset Dacă în "Unisex" (2018) căpcăunul era tatăl, în "Lovește-ți inima" (2017) personajul negativ este figura maternă. Central găsim tot o fiică, maltratată emoțional pe tot parcursul copilăriei și adolescenței, în contextul unei mame extremiste dpdv afectiv, care își tratează copiii diferit, oscilând, în funcție de persoană, între nepăsare/ură și iubire sufocantă, exagerată. Este cel de-al 25-lea roman al autoarei. Nu m-a prins la fel ca celelalte, poate și pentru că știam deja cam la ce să mă aștept și nu au existat aspecte care să mă surprindă. Am observat, de-a lungul anilor, că modul de raportare la lecturile semnate Amélie Nothomb poate fi un excelent barometru al vectorilor psihologici intrinseci. Așadar, după fiecare roman parcurs, mai înțeleg câte ceva despre mine și despre lume în general. E un autor polarizant, fie-ți place mult, fie deloc, pentru că scrie simplu în aparență, dar livrează de fiecare dată valențe moralizatoare ireproșabile, asemeni oricărui alt mare scriitor francez. Părerea mea ��

Romanul care mi-a reamintit de ce o îndrăgesc așa mult pe Amélie Nothomb. Nu toată lumea agreează scrierile sale, de aceea nu recomand niciodată cărțile ei, doar sugerez să i se dea o șansă. Mie mi-a plăcut foarte mult și, din punctul meu de vedere, dacă nu e cea mai bună carte a ei de autoficțiune din decada 2010 - 2020, e măcar cea mai umană (cine a citit-o va înțelege de ce spun asta). Publicat în 2014, este cel de-al 23-lea roman al autoarei. Spune povestea unei prietenii între Amélie și o tânără (Pétronille) care urmează să devină scriitoare la rândul ei. Totul pornește de la plăcerea de a bea, Amélie fiind în căutarea unui tovarăș de pahar. Însă evoluția acestei amiciții e surprinzătoare și absolut tulburătoare spre final. Nu lipsesc elementele de sarcasm și cinism specifice autoarei, iar per ansamblu e o lectură flamboaiantă, efervescentă, precum o șampanie savurată în cel mai bun moment al vieții.

Faptul că Tatiana Țîbuleac scrie frumos nu mai e, probabil, o noutate pentru nimeni. Volumul de Fabule moderne al Tatianei este excepțional, în primul rând prin concept. Am mai citit povestiri foarte scurte, flash fiction de câte o pagină, însă până acum ale ei mi s-au părut cele mai închegate. Plus că toate îți oferă ceva de reflectat și au o coerență care le leagă într-un compendiu omogen, nu sunt doar frânturi de viață aruncate întâmplător. Ca fundal sonor, parcă aud "Pearls" de la Sade, acesta e vibe-ul cărții din punctul meu de vedere.

Aș vrea să punctez, în câteva rânduri, de ce consider că e o carte esențială dintre cele traduse în limba română. În primul rând, pentru stil, care este curat și cizelat, lipsit de artificii inoportune, iar scriitura este generoasă prin imagistica poveștilor, care nu sunt deloc frugale și pot fi privite din mai multe unghiuri. Apoi, pentru că e cea mai reușită carte realistă care surprinde o anumită nișă (i-aș zice "country auster") din ceea ce presupunea viața unor oameni de rând în orășelele și zona rurală a Americii anilor '80. În esență, e un volum subtil și profund despre supraviețuire, fiecare personaj al fiecărei povești fiind produsul mediului și circumstanțelor sale. Am decretat, citind cele 10 povestiri, că Rock Springs e etalon de proză scurtă și am aflat ulterior că nu am fost prima persoană care a afirmat asta. Nu m-a surprins. E de citit și recitit.

Un roman atmosferic, cinematic, cu descrieri foarte amănunțite, în care detaliile joacă rolul principal, cel puțin în debutul cărții, ulterior dovedindu-se esențiale pentru a înțelege pe deplin psihologia personajelor. E o carte pentru care îți trebuie o anumită stare și răbdare pentru a ajunge în miezul ei, căci mai întâi ești ținut/ă în vestibul, însoțindu-l pe naratorul omniscient care parcă vrea să se asigure că meriți să-ți dezvăluie esența lucrurilor și o perioadă te testează, arătându-ți diverse elemente de la distanță. Dacă pe parcurs abandonezi lectura, e pierderea ta, nu a lui, însă dacă rămâi, lucrurile se schimbă semnificativ. Interesantă construcție narativă.

O selecție de articole, amintiri/memorii și interviuri care împreună alcătuiesc un volum de cinste cu și despre marea doamnă care a fost Antoaneta Ralian. Fiecare dintre noi a citit, sau măcar are pe-acasă, poate fără să știe, minim o carte tradusă de dumneaei. Am descoperit, cu această ocazie, că avea și un remarcabil talent scriitoricesc. Am râs, am plâns, cum să explic oare cât de mult mi-a plăcut să o descopăr? Ca o paranteză, spre surprinderea mea, am dat și de Proust în câteva rânduri. O carte de căpătâi, la care voi mă voi întoarce cu siguranță. Mi-e greu să spun mai mult, trebuie citită.

E o carte alături de care am râs, am plâns, am meditat și mi-am pus întrebări. Cesare Annunziata e un personaj clădit foarte veridic, la fel ca restul personajelor din roman. Aproape ai senzația că citești o autobiografie (scriitura e din perspectiva personajului). Cred că dacă v-a plăcut Ove al lui Backman, pe acest septagenar îl veți adora. Despre lumea napolitană știu doar ce am aflat din romanele Elenei Ferrante și din cărțile de istorie a mafiei, iar Lorenzo Marone m-a ajutat să completez peisajul, prin faptul că prezintă situații de un realism dur, dar lasă loc de umor și optimism, nu rămâne acel reziduu de necurățat cu care mă obișnuisem, deși întâlnim și aici infidelitate, violență domestică, pierdere, moarte. Însă ele se subscriu acceptării. Și astfel înveți să fii recunoscător. Iar asta e prima treaptă spre fericire. La finalul cărții sunt niște elemente care aveau să-i garanteze statutul de bestseller, după o rețetă deja clasică, aș zice, iar asta nu face decât să încununeze toate șansele ca acest roman să placă oricui. Cuvântul cu care l-aș descrie este "drăguț". Cu siguranță îl voi reciti cândva. Mi-a plăcut mult.

"Măștile fricii" mi-a plăcut suficient de mult încât să n-o las din mână și să pun mai multe semne acolo unde m-a încântat scriitura, căci Camelia Cavadia scrie bine. Aparent, o poveste banală, clișeistică, ar spune mulți, dar eu vin și întreb - câte mii dintre noi au trăit lucruri similare? Povestea Emei și a familiei ei extinse poate fi povestea oricăruia dintre noi, povestea vecinei de la patru, povestea mamei colegei de bancă a copilului ș.a.m.d. Abuz, C-PTSD, anxietate, atacuri de panică, abuz perpetuat - rulajul firesc al ciclului. Cu sclipiri de orânduiri poetice ale cuvintelor. "Trebuia să mă uit cu adevărat spre frații mei, să-i ascult. Să deschid, cu forța dacă trebuia, cutiile alea mâncate de rugină în care ne ascunseserăm. Cutii doar aparent perfecte, ce păstrau în ele strigăte de ajutor pe care nu le auzea nimeni. Sunete ce ne zgâriau timpanul de fiecare dată când dădeau să iasă la suprafață, agățându-se cu gheruțele mici, invizibile, de pereții metalici, netezi, de care n-aveau nicio șansă să se prindă, dar pe care încercau totuși să-i escaladeze. Mă durea să spun asta, dar cred că tata câștigase. Și mama. Cu tot ce fusese anormal în ei."

Prezintă trauma cauzată de tulburea bipolară a tatălui și ulterior moartea acestuia resimțite de Ellen, o fetiță de 11 ani, prin perspectiva căreia ne este revelată povestea, cu o maturitate frapantă, într-un limbaj poetic și auster deopotrivă, specific nordicilor. Ellen alege să nu mai vorbească. După cum afirmă însăși autoarea, tăcerea devine un spațiu pe care ceilalți doresc să-l umple și un loc în care te poți regăsi. Linda Boström Knausgård este în primul rând poetă și acest aspect transpare prin fibrele întregii cărți. Tăcerea e un personaj, meseria mamei e un personaj (ambele elemente autobiografice), furia interioară a fratelui e un personaj. Asistăm la trăiri interioare surprinse cu o veridicitate rar întâlnită, cu influențe din mitologia greacă și elemente de identitate personală. E o scriere puternică precum un vis lucid în care s-a cuibărit adânc un bildungsroman condensat într-o liniște deplină. Recomand.