Gustav Klimt avea o muza secreta. Aceasta este povestea ei. Tulburatoarea poveste de iubire dintre pictorul vienez Gustav Klimt si Emilie Floge, femeia care a pozat pentru capodopera Sarutul si al carei nume artistul l-a soptit cu ultima suflare, pe patul de moarte.

 

Viena, 1886. Un oras al cafenelelor elegante, al operei si al unei comunitati artistice in plina efervescenta. Emilie, de numai 12 ani, cunoaste un pictor fermecator, dar controversat. Angajat de tatal ei ca sa-i dea lectii de desen, Klimt ii prezinta lui Emilie lumea boema a artistilor, a modelelor senzuale si a bogatilor decadenti, care deopotriva o inspaimanta si o fascineaza. Pe masura ce Emilie creste si devine o creatoare de moda faimoasa, povestea de dragoste se transforma intr-o poveste despre arta, din care se naste unul dintre cele mai cunoscute si mai indragite tablouri din istorie: Sarutul lui Klimt.

 

O meditatie despre arta si artificial. Misterul lui Klimt scos in relief mai frumos ca niciodata. - The New York Times

 

Un limbaj senzual, bogat si foarte expresiv. - Publishers Weekly

 

Fragment din volumul "Sarutul pictat" de Elizabeth Hickey:
 

"Cand ne-am intors la tata, l-am gasit vorbind cu un barbat pe care nu il cunosteam. Acesta purta un sacou ponosit, cu o margareta roz la butoniera. Nu mai vazusem pe nimeni sa poarte asa ceva. Nu era foarte inalt, dar era lat in umeri si foarte impunator. Era la fel de bronzat ca femeia care vindea inghetata. Intr-o mana avea o servieta de piele si ceva care semana cu o trusa de scule in cealalta.

Am sovait putin, intimidate.

- Nu poarta palarie, a spus in soapta Pauline.

- Poate e tigan, si-a dat cu parerea Helene.

- Iata-le pe fiicele mele! a exclamat tata. Fetelor, veniti sa-l cunoasteti pe domnul Klimt!

- Ce mai faceti, domnule Klimt?

Am facut o reverenta asa cum am fost invatate, incercand totusi sa nu varsam inghetata. Cand mi-am plecat capul, am vazut cum barbatul se amuza pe seama noastra.

- Ma faceti sa ma simt ca un batranel sau ca un print, a spus el. Toti imi spun Gustav. Si nimeni nu face plecaciuni in fata mea.

- Domnul Klimt este pictor, a continuat tata, de parca asta ar fi explicat totul: sacoul, floarea, bronzul, rasul, tot.

- Ma duc sa montez un sevalet langa muzeul de arta. Fratele meu a ajuns deja acolo. Ne face reclama. Si uneori oamenii ne dau cativa banisori ca sa le facem un desen, ceea ce, vorba aia, nu strica.

Apoi ne-a facut cu ochiul. Niciuna dintre noi nu stia ce sa faca. Puteam sa mancam ce mai ramasese din inghetatele noastre, sau era nepoliticos? Helene a incercat sa soarba incetisor sucul de pe fundul cornetului, dar Pauline a pocnit-o.

Spunea ca are niste idei despre un nou model de pipa. Cu o cupa mai mica, cu o lucratura complicata in lemn de nuc si filigran aurit. Tata il asculta si parea interesat. Era de parere ca domnul Klimt ar trebui sa mai vina pe la fabrica uneori si sa-i arate schitele.

Apoi tata i-a spus ca ne grabim si i-a strans mana. Klimt s-a inclinat si dus a fost, trecand prin multime, dar s-a mai intors o data si ne-a zambit.

Iar noi ne-am continuat drumul spre Rathaus. Am tacut, gandindu-ma la acel barbat. Nu apareau foarte des oameni noi in vietile noastre atent controlate si supravegheate.

Voiam sa-l vad pe Klimt desenand. Stiam ca papa nu ar fi niciodata de acord.”