Un schimb de scrisori imaginar intre o adolescenta din zilele noastre si o sfanta din vremurile apostolice. In balansul dintre copilarie si maturitate, scrisorile acestea si rugaciunile unei sfinte iubitoare o insotesc la trecerea de la liceu la facultate, de la traiul de acasa la cel de la camin, de la o viata fara Hristos la Ortodoxie.

Ma cheama Lidia. Mi‑au pus numele bunicii mele agnostice si nu sunt o sfanta, desigur. De fapt, nici macar crestina nu sunt si am aflat de tine abia cand cei din familia mea – mai putin eu – s‑au botezat crestin‑ortodox acum cateva saptamani. Cand ne‑am intors de la biserica, mama a venit la mine in camera si mi‑a dat o icoana cu tine. A tinut sa‑mi explice ca o icoana nu este doar o imagine si a insistat ca eu sa consider acest dar ca pe un fel de legatura directa cu tine, cea reala. Desi, vazand amestecul de neliniste si speranta din privirea ei, mi‑a venit sa ma ascund, icoana in sine ma pune cumva pe ganduri. De cand mi‑a dat‑o sta la mine pe birou si, din cine stie ce motiv, ma mai surprind uitandu‑ma atent la ea de fiecare data cand raman in camera mai mult de cateva minute...
Cat de veche este imaginea asta? Oare cel dintai care a pictat‑o te cunostea? Asa aratai tu cu adevarat sau ai fost stilizata si idealizata in timp? De fiecare data cand vad picturi vechi ma intreb lucrul asta, pentru ca nici una dintre ele nu arata ca oamenii adevarati care traiesc in lumea de azi.
Asadar... esti reala? Asa se explica faptul ca ma tot uit la tine? Mama mea, cu amestecul ei de neliniste si speranta, spune ca tu esti vie in rai si poti sa te rogi pentru mine. Sunt sigura ca am nevoie de rugaciunile tale, dar nu iti voi cere asa ceva pana cand nu ma hotarasc pentru tot tacamul: sfinti, rugaciuni si, mai ales, un Dumnezeu adevarat la Care sa aiba sens sa ma rog. Dar nu vad cum ar putea sa strice daca iti scriu si, de fapt, nici nu ma pot abtine. Simt nevoia sa vorbesc cu cineva.