Moto: „Daca nu ai cont... nu existi.” (din intelepciunea contemporana a internetului)

In mileniul al III-lea d.H., dupa alte citeva mii de ani de civilizatie antica si de precivilizatie, secolul al XXI-lea a demarat foarte comunicativ. Indiscutabil, revolutiile in era comunicarii se produc perpetuu sub ochii nostri. Dar mai ales prin ochii nostri. Miliarde de oameni au amprente digitale si pot fi gasiti printr-un simplu sau cel mult dublu click. Avem retele de socializare care mai de care. Facebook, Instagram, Snapchat, Whatsapp, Linkedln sau Pinterest. Skype sau Myspace. Nu mai este doar un moft, nu e doar un trend, e o necesitate. O conditie sine qua non ontologica pentru persoane fizice sau juridice, tineri sau octogenari, cunoscuti sau anonimi, pentru teroristi sau servicii secrete, terestri sau extraterestri. Orice civilizatie din Calea Lactee ne-ar putea afla toate secretele doar facindu-si un cont. Si cunoscind citeva semne si coduri lingvistice numite limbi.
Daca exista o limba a lui Cervantes, a lui Shakespeare, a lui Goethe, exista si o limba a lui Eminescu. Odata, prin secolul al XIX-lea, limba romana era asemuita metaforic cu „un fagure  de miere”. Altadata, prin secolul XX, era considerata de Nichita Stanescu „acasa lui sint”. In secolul actual cautam. Si descoperim ca nu mai stim sa vorbim, ca logica limbii romane contemporane dispare in exprimare, ca si cum n-am mai fi acasa.

In conformitate cu directivele tehnologiei care ne conduce spre cele mai inalte culmi de progres si civilizatie multilateral dezvoltate, limba noastra cea de toate  zilele  este  supusa  unor presiuni colosale si abisale. Apar prescurtari aleatorii, imprumuturi cool, calchieri lingvistice si imagistice,  scriere  fara diacritice, greseli voite, agramatisme, anglicisme  fortate ori preluari ad-litteram. Unii lingvisti, precum Mioara Avram, considera ca e un fenomen firesc prin care limba romana se imbogateste cu noi imprumuturi, asa cum in secolul al XIX-lea au fost neologismele franceze. Consideram insa ca marea invazie a anglicismelor din mileniul al III-lea nu se justifica in egala masura, intrucit nu sint necesitati lingvistice, de vreme ce in multe cazuri exista cuvinte sau expresii similare romanesti autentice si de valoare semantica. Avem mai curind o parada exhibitionista. E mai cool sa scrii sau sa vorbesti asa, ca sa nu fii scos din uz.

Fragment din carte:

"Se poate ca un for prestigios ca Academia Romana, format din cele mai reprezentative personalitati, sa ia o hotarire pripita, chiar gresita? Se poate vorbi de un esec? Propunem spre atentia Dvs. un studiu de caz succint, valabil pentru orice nespecialist.
In 1993, numitul for de specialisti din toate domeniile hotara schimbarea ortografiei. Argumentul  cel  mai  puternic al reformatorilor a fost „pingarirea” limbii romane de catre comunisti (reforma ortografica din 1953), care, prin suprimarea lui „â” din „a”, ar fi alterat caracterul latin al limbii romane. De parca scrierea limbii romane fara „â” nu mai evidentia originea latina a acesteia.
Prima parte contestabila a acestei afirmatii neargumentate stiintific este ca marii reformatori ai ortografiei postdecembriste nu erau lingvisti, ci ingineri. Mai exact, asa cum sustine academicianul Radu Voinea (vezi interviul din revista brasoveana
„Astra”, nr. 19, din iunie 2008), schimbarea ortografica este opera unui singur inginer,  Mihai  Draganescu,  presedintele  de atunci al Academiei. In ciuda avizelor negative ale tuturor institutelor de lingvistica din tara si nu numai, a tinut mortis la aceasta reforma. Or, la noi, daca un sef propune ceva, in spirit democratic de turma, lumea ia pozitie de drepti, pocneste din calciie supusa si voteaza cum vrea seful. De partid, eventual.  La momentul respectiv, Academia avea doi membri lingvisti renumiti: Ion Coteanu, care s-a abtinut, si Emanuel Vasiliu (specialist in fonologie, cel mai indreptatit sa fie ascultat in privinta tendintelor limbii), care a votat impotriva."