Fragment din romanul "Cimitirul animalelor" de Stephen King:

"- In Cimitirul Animalelor, croncani muribundul si buzele sale incepura sa schiteze un ranjet, aproape identic cu ranjetul isteric, ingrozit, al voluntarei care trasese draperiile.
Louis se holba uluit la el, refuzand la inceput sa admita ca auzise acele cuvinte. Apoi se gandi ca poate fusese victima unei halucinatii auditive. Probabil ca a scos niste sunete dezlanate si subconstientul meu le-a transformat in ceva coerent, ceva care are legatura cu experienta mea recenta. Insa nu asta se intamplase, si, o clipa mai tarziu, Louis fu obligat sa admita adevarul. O groaza dementa il izbi cu toata forta, aducandu-l in pragul lesinului, iar pielea lui, manata de o vointa proprie, incepu sa se increteasca hulpava, sub fiorii ce o cutremurau, parand sa se miste, chiar, in valuri, in josul si in susul bratelor si pe abdomen... dar si atunci refuza, pur si simplu, sa creada. Totusi, silabele auzite tremurasera pe buzele insangerate ale barbatului intins pe mocheta din dispensar, asa cum tremurasera si in urechile lui Louis insusi, dar asta insemna doar ca halucinatia fusese si vizuala, nu numai auditiva.
- Ce-ai spus? sopti el.
Si, de asta data, cuvintele se auzira clar, aidoma vorbelor unui papagal vorbitor sau ale unei ciori cu limba despicata:
- Nu cimitirul adevarat.
Ochii ii erau goi, lipsiti de vedere, incercuiti cu sange; pe chip i se intiparise ranjetul urias al unui peste mort.
Oroarea se rostogolise prin Louis, prinzandu-i inima fierbinte in maini de gheata, strangand-o cu putere. Il sleia, il imputina tot mai tare, pana cand simti ca-i venea sa o ia la goana, sa fuga de capul insangerat si deformat, care ii vorbea de pe podeaua salii de asteptare a dispensarului. Nu era o persoana religioasa, in adevaratul sens al cuvantului, nici superstitioasa si, cu atat mai putin, nu avea inclinatii oculte. Nu era pregatit de o confruntare cu asa ceva... indiferent ce anume era acel ceva.
Cu toata puterea, se impotrivi dorintei de a fugi de-acolo si se forta sa se aplece si mai mult peste tanarul intins pe jos.
- Ce-ai spus? intreba inca o data.
Ranjetul. Inspaimantator.
- Solul din inima omului este si mai pietros, Louis, sopti muribundul. Omul cultiva ceea ce poate... si are grija de ceea ce cultiva.
Louis, gandi el, nemaiauzind nimic altceva cu mintea constienta, dupa ce ii fusese rostit numele. Of, Dumnezeule, mi-a spus pe nume!
- Cine esti? intreba Louis cu o voce tremuratoare, subtire ca o coala de hartie. Cine esti?
- Indienii ne momesc.
- Cum de-mi stii...
- Noi, sa ne ferim. Stim...
- Tu...
- Caa, articula tanarul si lui Louis i se paru ca simtea acum mirosul mortii in rasuflarea lui, miros de rani interne, batai neregulate ale inimii, slabiciune, descompunere.
- Ce? il cuprinse dorinta nebuneasca de a-l scutura pana avea sa-i raspunda.
- Gaaaaaaaaaaa...
Trupul tanarului imbracat cu pantaloni scurti si rosii fu cuprins de convulsii. Apoi, paru sa inghete brusc, cu toti muschii incordati la maximum."